De la ţăranul anonim din Bulbucata la feciorul cărturar, despre Nichifor Crainic

1741244input_file0011610_1_w747_h373_q100

 

Nichifor Crainic a respins fatalismul atât în propria existenţă, cât şi în cea a naţiunii. În trecutul său de copil sărac, în truda şi în suferinţa neamului său de clăcaşi dintr-un sat din Câmpia Română, îşi are originea sentimentul înălţării, al biruinţei şi al răzbunării „unei soarte mocnite sub grămada veacurilor”, ca de altfel şi cele două sentimente pe care le mărturiseşte a le nutri mai presus de toate: credinţa în Dumnezeu şi dragostea pentru ţara sa.

Primul îi va fi alinare în anii de închisoare şi de prigoană, iar cel de-al doilea îi va motiva drumul în viaţă şi activitatea de o mare diversitate pe care avea să o susţină cu îndârjirea şi curajul ţăranului care consideră munca o condiţie primordială a vieţii, cum avea să mărturisească în memoriile sale „Zile Albe – Zile Negre”.

Întreaga viaţă a lui Nichifor Crainic stă sub semnul intervenţiei divine, a miracolului religios. S-a născut la 22 decembrie 1889, în preajma Crăciunului, „în anul de jale, când a picat din cer Luceafărul cântecului românesc”, în familia unor ţărani români nevoiaşi, descendent „dintr-un neam care n-a citit decât în stele şi n-a scris decât cu plugul pe coastele negre ale ţărânii”. „Dacă Ion Dobre reprezintă sângele părinţilor mei, vechi cât pământul românesc, mărturiseşte autorul în memoriile sale, Nichifor Crainic reprezintă latura fiinţei mele spirituale. Prin cel dintâi nume, părinţii mi-au dat o existenţă biologică, prin cel de-al doilea, m-am creat pe mine însumi ca existenţă spirituală”. În interpretarea teologului Crainic, onomastica, ziua botezului, a renaşterii lui Iisus Hristos au o mare importanţă. El consideră că în ortodoxie numele are o înaltă semnificaţie metafizică; astfel că semnificaţia prenumelui său – Ioan, anume predestinat propovedaniei şi suferinţei, îl va urmări de-a lungul întregii sale vieţi.

„În sânge mi-arde dorul vostru scris…”

„Eu, e adevărat, nu m-am hrănit cu lăcuste şi miere sălbatică, dar am gustat destulă ceapă cu mămăligă, n-am umblat în piele de cămilă, dar am târât destule zdrenţe după mine şi, dacă nu mi s-a tăiat capul ca patronului meu ceresc, am cunoscut temniţa ca şi el pentru idei pe care nu le-am socotit ale mele, ci ale maicii mele, Biserica”.

Întâiul născut în casa lui Nedelea şi Stana Dobre va purta conştiinţa originii sale umile ancestrale ca pe un blazon (în sens religios, mistic) care îi conferă sentimentul biruinţei şi al răzbunării unei soarte mocnite sub grămada veacurilor, ce devenea un imperativ pentru exponentul unei neam de ţărani clăcaşi cu care se simte profund solidar:

„Străbunii mei din vremuri legendare/ Al vostru suflet de umili ţărani/ A dormitat sub secolii tirani/ Ca sub un greu de lespezi funerare/ Dar din adâncul miilor de ani/ Tot ce-a mocnit în voi – frumos şi mare/ Irupe-n mine ca o-nvâlvorare/ Spre ceru-ncins în zboruri de hultani/ În sânge mi-arde dorul vostru scris/ Urcaţi, prin mine, către biruinţă,/ Şi-aşa, cum ale voastre toate mi-s,/ Vă răzbunaţi, că-n tânăra-mi fiinţă/ A pâlpâit lumina unui vis/ Şi s-a zbătut suprema năzuinţă” (De profundis).

Înălţarea la care se referă Crainic este revelaţia divinului, prin smerenie şi supunere, amintind de Kierkegaard: „A fi creştin este cea mai mare înălţare, chiar dacă în răsfrângerea lumii acesteia trebuie să arate ca cea mai adâncă umilire. Umilinţa este deci, într-un anumit sens, Înaltul”.

Satul lui Crainic este unul fără aură mitică, în ciuda împroprietăririi din 1864, majoritatea sătenilor erau clăcaşi, cu nedreptatea de a nu se fi bucurat de reforma lui Cuza pe buze, pentru care pâinea era un lucru foarte rar, accesibil numai celor împroprietăriţi. Pe cât de dornic era boierul, medic colonel în războiul din 1877, de a ridica satul cultural prin construcţia unei şcoli falnice pentru copiii ţăranilor şi a unei primării impunătoare, pe atât de spoliator se comporta arendaşul, un ţigan ungur, Pascale Jager, „sperietoarea ţăranilor”, care-i obliga să-i lucreze pământurile din toamnă până în vară, un hectar de secerat gratuit pentru fiecare cap de vită prinsă pe pământurile ciocoiului. Din pricina lui avea să sufere Crainic prima şi ultima bătaie din partea tatălui său, când, absorbit de spectacolul naturii, în luncă, uită de unul dintre caii familiei, care intră în grâul ciocoiului, obligându-şi astfel tatăl să lucreze pământul celui pe care îl dispreţuia atât. Când, neavând bani de cărţi pentru seminar, cere ajutorul boierului, acesta, sfidător, îi aruncă exact contravaloarea găinilor cumpărate de tatăl său pentru a i le duce plocon.

Vraja brazdei aburinde, mireasma florilor de tei, eposul popular cu haiduci şi zâne încântă sufletul copilului, legănându-l, făcându-l să uite sărăcia şi mizeria cotidiană, pentru poezia tărâmurilor închipuite. Cel dintâi dascăl i-a fost tatăl său, Nedelea Dobre, „al cărui suflet chiuia de bucurie că-şi vede feciorul cărturar”, el însuşi fiind vrăjit de „tainele închise în slovele negre”. De la el a învăţat că „lucrul mâinilor sau al minţii” atârnă în exclusivitate de Dumnezeu: „Plugarul seamănă, dar Dumnezeu face să răsară, plugarul sapă, dar Dumnezeu rodeşte”.

Lumea sfinţilor văzută prin ochi de copil

Spirit profund evlavios, nu superstiţios, „îşi alcătuia singur rugăciunile, fiindcă vorbea icoanelor”. Tatăl îl introduce pe copil în lumea poveştilor cu zei şi haiduci, în tărâmul de eroism şi baladă, în datoria trudei, pregătindu-l pentru poezia pământului de mai târziu. La tatăl său, care afirma „Frumoasă e lumea lui Dumnezeu, măi Ionică!”, se gândea Crainic când, mai târziu, avea să exclame: „ies mai mulţi sfinţi dintre oamenii din popor decât dintre savanţi”.

Copilul Ioan Dobre vedea ceea ce teologul Nichifor Crainic avea să propovăduiască, modul teandric de percepţie a lumii, conform căruia „omul e chipul real al lui Dumnezeu prin creaţia divină”. „Bunicul dinspre mamă cu „chipul său patriarhal”, desprins parcă din paginile Vechiului Testament, pare un „sfânt cu barba mare şi albă ca floarea crinului”, chipul său iradiind o „rumenă şi largă bunătate”, icoana din casa bunicii reprezentându-l pe Sfântul Ilie cu o „barbă colilie, nespus de lungă”, în faeton de aur, tras de cai strălucitori ca spuma mării, prin văzduhul care arăta ca o vijelie de flăcăi roşii”, îi aminteşte copilului de portretul bunicului „care şi el se suise la ceruri, poate în acelaşi chip minunat ca Sfântul Ilie”. Experienţa religioasă începută în familie este continuată de părintele Barbu, „veşnic cu toiagul în mână şi molitfelnicul la subţioară”, „om cu totul curat”, de la care deprinde semnificaţia spovedaniei ca formă de purificare spirituală, prin mărturisirea păcatelor. Duioşia cu care Nichifor Crainic rememorează prima spovedanie la umbra unui nuc în Săptămâna Patimilor, respectul profund pentru părintele Barbu exprimă concepţia sa despre misiunea preotului, de propovăduitor al credinţei, amintind de sfatul dat de Ion Creangă preoţilor să-şi urmeze cariera cu blândeţe şi devotament, să fie un exemplu de moralitate şi muncă.

Poezia pământului

Face clasele primare în satul natal, 1897-1904, în perioada când reformele lui Spiru Haret încep să-şi arate roadele. Rămâne repetent în primul an din lipsă de frecvenţă, iar în următorii doi ani celor doi învăţători mediocri le preferă câmpul şi jocurile copilăriei; abia în clasa a treia îşi începe viaţa cărturărească, când îl are învăţător pe Constantin Spâneşteanu, „un învăpăiat partizan al acelei mari mişcări pe care o stârnise în lumea învăţătorilor şi a preoţilor Spiru Haret”, care prin metodele sale, alături de tatăl său, îi va deschide copilului lumea cărţii. „Încetul cu încetul, din toată atmosfera ce se crease în şcoala noastră (…) din pildele celor care zburau în fiecare an spre lumina oraşului, şi mai cu seamă din îmbărbătările dascălului, se lămurise în mine dorul de a zbura şi eu undeva sus, pe un vârf scăldat de soarele minţii. Unde? Nu ştiam unde şi nici tata nu ştia. El, care la început mă învăţase să citesc numai de dragul cărţii şi care mai înainte nu-şi destăinuise vreun gând deosebit cu mine, ajunsese acum la convingerea că menirea mea este cartea”. Îi descoperă prin lecturi pe Alecsandri, pe Coşbuc şi pe Vlahuţă, citeşte uneori vecinilor Alexandria, Epistolia, Minunile Sfântului Sisoe şi Visul Maicii Domnului. Acasă îi citea tatălui său Evanghelia, sau în serile de vară, pe prispă, în tovărăşia unui văr „se juca de-a versurile până spre zori”; „Ne atrăgeau aspectele comice din sat. (…) Făceam însă şi poezii tare serioase. Cum mie îmi plăcea geografia, luam râul Prut de la izvor şi nu-l slăbeam din vers până nu-l revărsam în Dunărea măreaţă. Aceste jocuri, ce veneau de la sine, le alcătuiam în minte şi nici prin vis nu ne trecea să le aşternem pe hârtie. Noi eram poeţi de folclor, deşi, după câte ştiu, folclorul nu ne-a recunoscut”.

Avea să repete clasa a cincea din pricina secetei care împuţinase posibilităţile familiei, deşi tatăl său, pe lângă plugărie, se apucă să practice chirigeria (transporta muşterii în căruţa cu cai).

Tinereţe disponibilă pentru idealuri pure

Între 1904 şi 1912 este bursier la Seminarul Central din Bucureşti (şcoală de elită, cu dascăli eminenţi), unde intră primul, cu notă maximă. Pentru a-l susţine, familia vinde mai întâi unul din cei doi cai, apoi, rând pe rând, celelalte animale, iar tatăl său vine la Bucureşti şi se face căruţaş. Crainic se consacră studiului şi lecturilor. Având un scris caligrafic, acceptă să devină unul din litografii seminarului, cu sarcina de a linia şi copia, contra unei sume modeste, sute de pagini de note şi texte muzicale. Într-o vacanţă, lucrează împreună cu fostul său învăţător la „Monografia satului nostru”, executând desenele cărţii; reuşeşte astfel să-şi asigure cheltuielile din toamnă pentru seminar.

Crainic descoperă pe rând publicaţiile: „Sămănătorul”, „Neamul românesc”, „Revista teologică”, „Luceafărul”, „Ţara noastră”, „Revista politică şi literară”, dar şi pe Alecsandri, Goga, Sadoveanu, Şt. O. Iosif, D. Anghel. Deşi izolaţi între zidurile seminarului, tinerii trăiau în actualitatea spiritului românesc. „Tinereţea noastră disciplinată de rigorile internatului era disponibilă pentru idealurile pure. Să ne facem preoţi şi luptători ai neamului, să ne sacrificăm pentru el!” În clasa a doua de seminar, Crainic, alături de cei mai entuziaşti elevi şi studenţi din capitală, a manifestat pe străzi până târziu, ovaţionând numele lui Nicolae Iorga şi limba străbună, după ce savantul ţinuse două discursuri împotriva franţuziţilor şi a curentului de „înstrăinare”, vorbind ca un „leu şi ca un zeu”. În pofida interdicţiei de a se citi „Neamul românesc” în seminar, Crainic citea fiecare număr, cu acordul tacit al noului director al şcolii, Iuliu Scriban.

Întâia mea decepţie adâncă

În clasa a treia de seminar debutează în revista „Spre lumină”, a Liceului Naţional din Iaşi, cu versuri semnate de Ion Dobre. Cu pseudonimul Nichifor Crainic, gazetarul va semna întâia oară în „Revista politică şi literară” din Blaj, unde îşi îndreaptă paşii dintr-un sentiment de solidaritate cu Transilvania. La iniţiala D renunţă odată cu primele colaborări la revista „Căminul nostru”, scoasă de I. Ionescu-Boteni la Bucureşti, unde va publica poezia „Vărul Dionis”.

După o tentativă de căsătorie eşuată, se înscrie în toamna anului 1912 la Facultatea de Teologie a Universităţii Bucureşti. Către această instituţie va porni cu o mulţime de imbolduri idealiste, cu întrebări pentru care nu avea răspunsuri decât pe jumătate. Dar „Facultatea de Teologie a fost întâia mea decepţie adâncă. Dacă am descoperit doi-trei profesori eminenţi, n-am găsit totuşi nici un maestru al spiritului, nici o personalitate vibrantă şi profundă care să înflăcăreze muntele ştiinţific cu aurora fulgerătoare a unei mari şi antrenante convingeri”.

Totuşi, între 1912 şi 1916, Crainic se bucură de prezenţa câtorva profesori eminenţi: prof. Ioan (Irineu) Mihălcescu, titularul Catedrei de apologetică şi dogmatică; de la Litere (dat fiind obligaţia studenţilor din acel timp de a urma şi cursurile de literatură română şi pedagogie): Ion Bianu (literatură veche), Mihail Dragomirescu (literatură modernă), G.C. Antonescu (pedagogie teoretică) şi Coco Demetrescu-Iaşi, practică, Ovid Densuşianu – filologul, P.P. Negulescu etc. Într-o epocă în care „o iremediabilă mediocritate de duh îneca universitatea ca un fum de sulf”, unica posibilitate prin care tinerii „evadau în idealuri” s-a dovedit a fi Nicolae Iorga.

În anii studenţiei, pentru a se întreţine, se angajează mai întâi cântăreţ în strană la Biserica Zlătari, de pe Calea Victoriei, lângă Palatul Poştei, fiind retribuit cu 40 de lei pe lună, apoi ca impiegat la Casa Corpului Didactic de pe bulevardul Elisabeta.

Nichifor Crainic şi-a încheiat studiile universitare în vara lui 1916 cu o dizertaţie pe o temă „meticuloasă şi oarecum aridă”, despre Armonia Evangheliilor, trasă la sorţi cu numai 24 de ore înaintea susţinerii, conform uzanţelor vremii, fiind îmbrăţişat şi socotit ca o viitoare mare personalitate a bisericii de către profesorii D. Boroianu şi Vartolomeu Stănescu.

Între 1912 şi 1916 colaborează la diverse publicaţii din ţară şi din Bucureşti: „Ramuri”, „Lumina literară”, „Revista ortodoxă, „Viaţa literară”, „Lumina nouă”, „Cosânzeana”, „Revista politică şi literară”, „Căminul nostru”, „Viaţa Românească” etc. În 1916 debutează cu „Şesuri natale” şi criticul Mihail Dragomirescu îl invită să citească la cenaclul său, iar Nicolae Iorga îi face o prezentare elogioasă în faţa studenţilor şi a prietenilor. Volumul îi aduce astfel prietenia lui Nicolae Iorga şi a lui Al. Vlahuţă. În acelaşi an, Crainic publică al doilea volum de versuri, „Zâmbete în lacrimi”.

Voluntar în Primul Război Mondial

Urmărind să devină preot la Zlătari, Crainic se căsătoreşte „la întâmplare” cu fiica unui tipograf neîncrezător în ambiţiile literare ale ginerelui său. Naşii tinerilor căsătoriţi au fost Gala Galaction şi Al. Vlahuţă.

La 15 august 1915 sunase „învierea neamului nostru”, şi Crainic pleacă voluntar pe front, animat de profunda credinţă în Dumnezeu şi de sentimente patriotice; pentru el, acesta este un război sfânt şi binecuvântat. „Fiu al tradiţiei legendare, el e visatul, el e doritul, el e aşteptatul tuturor veacurilor româneşti şi ne-a sosit la plinirea vremii, precum Hristos a sosit în clipa când lumea Îl aştepta cu cea din urmă speranţă, cu cea mai adâncă ardoare. (…). El, războiul, e cel unul născut al nostru, care, înmormântat odată cu Mihai Viteazul, înviază după trei veacuri de adormire.”

sursa: Ziarul Lumina

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s