„Simfonie a nebuniei şi a groazei”: Anii Evgheniei Ghinzburg în ocnă şi în Gulag

Lagărele îndepărtate ale Siberiei au inspirat multe cărţi. Nenumărate volume de valoare au fost scrise punând pe hârtie amintirile din Gulag, acolo unde regimul stalinist a trimis milioane de oameni. Dintre supravieţuitori, trei au lăsat posterităţii cărţi ce sunt considerate astăzi cele mai însemnate mărturii despre universul concentraţionar sovietic: Aleksandr Soljeniţîn, cu al său Arhipelag Gulag; Varlam Şalamov cu Povestirile din Kolîma; şi Evghenia Ghinzburg, cu Destin în bătaia vântului, volum publicat la sfârşitul lui 2015 de Editura Corint.

Cartea Evgheniei Ghinzburg a deschis, de fapt, valul de lucrări memorialistice despre închisorile staliniste: Destin în bătaia vântului a fost printre primele volume autobiografice despre Gulag. A fost publicat în ianuarie 1967, în Italia, apoi şi în alte ţări, unde a avut un succes extraordinar. Aşa cum s-a întâmplat şi în cazul altor scriitori ruşi, apariţia cărţii a atras din nou asupra autoarei atenţia autorităţilor, care au obligat-o să declare într-un interviu că opera ei a fost publicată fără permisiunea sau acordul său. Neplăcerile ar fi fost, probabil, şi mai mari dacă ar fi văzut lumina tiparului varianta mai dură a manuscrisului: pe aceasta, însă, Evghenia Ghinzburg a ars-o de frica KGB-ului. Căci în cei treizeci de ani ce s-au scurs de la arestarea ei şi până la apariţia memoriilor sale (dintre care 18 ani i-a petrecut în închisoare), scriitoarea – cândva membră de partid şi comunistă fidelă – a înţeles adevărul despre sistemul comunist şi natura lui: că este inuman şi imposibil de îndreptat.

18 ani pierduți

La jumătatea lunii februarie 1937, Evghenia Ghinzburg, în vârstă de 32 de ani, profesor universitar de istorie, jurnalist şi fost membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (fusese exclusă din partid cu doar o săptămână înainte), era chemată la sediul NKVD din oraşul Kazan. A păşit cu teamă în această anticameră a sistemului represiv stalinist, din care avea să mai iasă abia doisprezece ani mai târziu – şi nici atunci definitiv, căci destinul ei urma să mai înregistreze încă o arestare şi şase ani în Gulag. Ghinzburg, o comunistă având o credinţă fermă în idealurile Revoluţiei, a petrecut în total optsprezece ani din viaţă, cei mai frumoşi ani ai săi, în închisorile şi lagărele Uniunii Sovietice.

Destin în bătaia vântului relatează doar o parte a acestei experienţe carcerale: perioada tulburătoare dintre asasinarea lui Serghei Kirov, din 1 decembrie 1934, de la care porneşte ancheta ei (şi cel mai mare val al represiunilor staliniste), şi arestarea din februarie 1937; ancheta din februarie-august 1937; cei doi ani petrecuţi în închisoare la izolator, apoi drumul spre lagărele din Kolîma – călătoria cu un „vagon special” spre Vladivostok, care a durat nu mai puţin de o lună, şi prima întâlnire cu înfrigurata Siberie.

Aceşti ani ai „simfoniei nebuniei şi groazei”, aşa cum i-a numit autoarea, au început cu anchetarea ei pe baza unor acuzaţii de terorism şi activităţi contrarevoluţionare troţkiste, din cauza legăturii sale, o simplă relaţie de muncă, cu un om intrat în vizorul NKVD-ului. Un exemplu clasic al modului în care oricine putea deveni duşman al poporului din motive cât se poate de absurde, graţie interpretărilor largi pe care anchetatorii le dădeau faimosului articol 58 din Codul Penal al URSS – „marele, puternicul, abundentul, ramificatul, variatul, atotcurăţătorul articol Cincizeci şi Opt”, aşa cum îl numea Soljeniţîn, care a populat Siberia cu milioane de oameni.

Evghenia Ghinzburg a avut totuşi norocul, dacă se poate spune aşa, de a fi arestată şi anchetată înainte ca NKVD-ul să primească undă verde pentru torturarea fizică a prizonierilor. Cea mai dură experienţă din timpul anchetei sale a fost un interogatoriu non-stop timp de şapte zile, fără somn şi fără mâncare. În pofida acestuia, ea nu a cedat: până la finalul anchetei, Ghinzburg nu a recunoscut nicio acuzaţie, nu a făcut niciun denunţ fictiv şi nu a semnat nicio mărturisire. Ştia că nu mai exista cale de scăpare – putea rămâne măcar cu conştiinţa curată.

Ocna, o binecuvântare

Evghenia Ghinzburg şi-a primit sentinţa cu bucurie – bucuria de a rămâne în viaţă. Se aştepta să ajungă în faţa plutonului de execuţie; a primit în schimb „doar” zece ani de detenţie în regim de izolare, cu pierderea drepturilor civile timp de cinci ani şi confiscarea lucrurilor personale.

Dacă sentinţa ar fi fost respectată întocmai, Destin în bătaia vântului ar fi fost, poate, o carte cu totul altfel. Dacă Evghenia Ghinzburg ar fi petrecut toţi anii de detenţie la izolator – închisă, adică, singură într-o celulă (sau, cu puţin noroc, cu o altă persoană – aşa cum s-a întâmplat de fapt, din cauza aglomerării închisorilor), fără să vadă, timp de zece ani, niciun alt chip în afară de cel al gardianului, ar fi ieşit de acolo un alt om.

A petrecut însă doar doi ani de zile în izolatorul închisorii din Iaroslavl. A fost o experienţă cumplită, dar totodată eliberatoare: „Atunci când stai în izolator, nu mai alergi după fantoma succeselor vieţii, nu mai eşti făţarnic, nu mai faci pe diplomatul, nu mai faci niciun compromis cu conştiinţa. Te cufunzi total în problemele înalte ale existenţei umane şi te apropii de ele purificată prin suferinţă. Şi chiar dacă lagărul, cu lupta lui animalică făţişă pentru existenţă, a păstrat curate mii de suflete ale tovarăşilor noştri, atunci ce să mai vorbim de cei închişi la izolator. Acţiunea lui benefică este neîndoielnică. Desigur, dacă ea nu durează prea mult, dacă ea nu apucă să distrugă fundaţia personalităţii. De câte ori în lagăr nu mi-am adus aminte cu afecţiune de celula izolatorului din Iaroslavl! Pentru că, deşi existenţa mea acolo era chinuitoare, niciodată, nicăieri, nici înainte, nici după aceea, nu s-au dezvoltat atât de bine laturile personalităţii mele aşa cum s-a întâmplat acolo. În mod clar, în decursul acestor doi ani am fost mult mai bună, mai inteligentă şi mai profundă decât în tot restul vieţii mele”.

Ocna poate fi, deci, şi o binecuvântare – întocmai cum spunea autorul Arhipelagului. Este un punct de vedere pe care îl întâlnim şi la alţi foşti deţinuţi, nu doar la Ghinzburg – mulţi au descoperit în închisoare o cale către descătuşarea şi revelarea sinelui. În această cheie trebuie citit şi volumul de faţă: ca un exemplu clasic de bildungsroman, în care eroina, Evghenia, se autodescoperă în închisoare şi, în acelaşi timp, descoperă adevărata natură a regimului în care crezuse cu tărie.

Destin în bătaia vântului înregistrează, aşadar, nu doar obsevaţii fine cu privire la sistemul represiv stalinist, ci şi transformările interioare ale omului captiv, reflecţiile sale asupra vieţii, dar şi asupra morţii, voinţa extraordinară de a supravieţui şi salvarea găsită de autoare în ceea ce nimeni nu-i putea lua – poezia: „Ca în negura anilor de închisoare,/ Prin toată groaza singurătăţii,/ Să nu uităm lumina/ Constelaţiilor, a inflorescenţelor, a prieteniei…/ Ca într-o bună zi de primăvară,/ A întoarcerii totuşi posibile,/ Să nu ne omoare deodată liliacul/ Prin năvala miresmei sale” (versuri compuse de Evghenia Ghinzburg în izolatorul închisorii din Iaroslavl, în ajunul Anului Nou, 1939).

Destin în bătaia vântului

de Evghenia Ghinzburg

Editura Corint; număr pagini: 512; preţ: 34,90 lei

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s