Apostolii lui Stalin: Cine a adus comunismul în România? : Evrei, unguri, secui, rusi cu nume romanizate

EPISODUL 1. La 70 de ani de la 23 august 1944, vă prezentăm biografiile tumultuoase ale celor care au impus cel mai dur regim politic din istoria românilor. Cine au fost, de unde au venit şi ce-au vrut aceşti oameni care au vopsit România în roşu-moscovit?

„Dragele mele fetiţe Rodica şi Dana, Tăticul vostru pe care l-aţi iubit şi v-a iubit vă cere scuze că pleacă, când veţi fi mai mari veţi înţelege că cel mai mare bun al unui om cinstit este să se bucure de încrederea Partidului. Să ştiţi că tatăl vostru a fost un om cinstit şi devotat Partidului. Dacă însă veţi afla vreodată că Partidul are altă părere despre mine, atunci să credeţi ce spune Partidul. […] Să nu fiţi necăjite pentru că odată şi odată tot moare un tătic […] Vă sărut cu dragoste nebună, Tata. M-am uitat mult la voi astăseară şi mi se scurgeau ochii.“ După ce scrie aceste rânduri pătimaşe, Mirel Costea îşi trage un glonţ în cap. Nu mai poate trăi în dizgraţia Partidului Muncitoresc Român. Este începutul lunii iunie, 1951.

Mirel Costea (numele real: Natan Zaider) era un ilegalist (membru al Partidului Comunist în perioada în care era scos în afara legii, 1924-1944) popular în partid. În iunie 1951, era şeful celui mai sensibil resort din cadrul Secţiei de Cadre a Comitetului Central al partidului: sectorul de verificări. Totuşi, Costea era cumnatul unui „duşman al poporului“, inginerul Emil Calmanovici, condamnat în „procesul Pătrăşcanu“. În logica absurdă a comuniştilor, sinceritatea crezului său politic nu reprezenta nicio garanţie în faţa răzbunărilor meschine şi a luptei din interiorul partidului.

E probabil ca Mirel Costea să fi sfârşit oricum în acest joc, indiferent dacă moartea sa era doar politică. A ales însă varianta ultimă. S-a sinucis. A fost incinerat la 9 iunie 1951, la Crematoriul Cenuşa din Bucureşti.

„L-AU SINUCIS“ PE MIREL COSTEA

Costea oferă justificarea politică a gestului său final, într-o ultimă scrisoare, adjunctului Alexandru Rogojinschi, spion sovietic, stalinist fără scrupule, membru al grupului de agenţi ruşi cultivat de Gheorghe Gheorghiu-Dej în închisoare. „Există om cinstit care să nu vibreze pentru tov. Stalin? […] N-am putut să suport gândul că Partidul a pierdut încrederea în mine. De aceea, sărut carnetul meu de Partid, pe care nu l-am murdărit. […] Îl depun Partidului. […] Aş fi suportat schingiuiri în beciurile Siguranţei, dar nu pot să suport chinul că nu mă mai bucur de încrederea Partidului meu.“

Prima conferinţă în legalitate a Partidului Comunist. Portretele marilor învăţători veghează. FOTO: Fototeca online a comunismului românesc

Poate că Mirel Costea doar mima fanatismul de dragul istoriei partidului, de dragul istoriei personale şi ca urmare a laşităţii în faţa a ceea ce ştia că sunt anchetele staliniste. Poate că, dimpotrivă, îşi însuşise cinstit ataşamentul politic, ca pe un crez înflăcărat. Nu ştim. Orişicât, cazul său e exemplar pentru a descrie regulile aleatorii ale regimului comunist, cu vendete personale şi comploturi interne, dar şi devotamentul extremist al membrilor săi. „L-au sinucis“ e, probabil, modul corect în care se poate descrie moartea lui.

CEI CARE VĂD CHIPUL DE LUT AL COMUNISMULUI

Ca o ironie, Emil Calmanovici, unul dintre marii finanţatori ai partidului, omul pe care Mirel Costea nu l-a putut crede niciodată vinovat de ereziile politice, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi a murit în puşcărie la 12 martie 1956. Făcuse greva foamei timp de 42 de zile.

8 mai 1921 este data la care Partidul Comunist din România s-a afiliat la Comintern, deci a devenit „legitim“ pentru puterea de la Moscova.

Mult înainte şi mult după Mirel Costea, comunismul „a sinucis“ sute de mii de oameni în România. Elite politice opozante, elite politice comuniste, intelectuali, ţărani, muncitori au sfârşit ca „duşmani ai poporului“, deşi mulţi erau doar duşmani ai nedreptăţii. Crime făcute de comunişti români şi de comunişti străini în numele unor idealuri care nu le aparţineau. Crime făcute în precipitarea pasională a aplicării unor politici scrise după dictare de la Moscova, dar, mai ales, în numele puterii.

Fapt divers. Nadejda Allilueva, a doua soţie a dictatorului Stalin, s-a sinucis în noiembrie 1932. Deşi nu există dovezi, e cunoscut că femeia şi-a pus capăt zilelor pentru că nu mai suporta viaţa alături de un tiran din ce în ce mai abuziv. Rudolf Slansky, fost secretar general al Partidului Comunist din Cehoslovacia, condamnat la închisoare, a încercat să se omoare în închisoare zdrobindu-şi ţeasta de pereţii celulei.

22.08.1951. Stalin încă se vedea la prezidiu la cea de-a şaptea aniversare a „eliberării României“, organizată cu mare fast la Sala de expoziţii din arcul Herăstrău FOTO: Fototeca online a comunismului românesc

Revelaţii violente, disperare şi căderi psihice cu o singură ieşire, asta rămâne raţiunii celor care văd adevăratul chip de lut al comunismului. Aceste trei cazuri diferite din trei lumi diferite arată cât de puternică putea să fie forţa cu care comunismul s-a impus nu doar în politică, dar şi în conştiinţa unor activişti seduşi iremediabil de minciuna egalitarismului şi a lui Stalin.

„COMUNISMUL – O RELIGIE. PARTIDUL – O BISERICĂ

Orice om corect, dacă era credincios partidului, nu era posibil să se despartă de anumite incorectitudini. Comunismul era o religie, nu se spune degeaba acest lucru, iar Partidul Comunist era o biserică. Ori făceai ce ţi se spune, ori te dădeau afară, iar asta însemna că-ţi pierdeai posibilitatea de a hrăni familia, dacă nu chiar capul“, explică astăzi Alexandru Elias (89 de ani), fost membru în organizaţia sionistă Haşomer Haţair, arestat în 1942 din cauza asimilării organizaţiei cu activităţi comuniste.

ESENŢA METODOLOGICĂ A COMUNISMULUI: CRIMA

Alexandru Elias a fost membru în Partidul Comunist. A crezut în partidul acesta aşa cum crezi în rugăciuni: cu ambiţie, sinceritate şi speranţă. Apoi, ceva s-a întâmplat. „Comunismul a fost un vis foarte frumos. L-am trăit şi am crezut în el. Nu mă pot dezice de ce-am simţit. Pentru mine, a fost un vis superb. Am crezut cu pasiune la început în el. Dar visul rămâne vis.

Alexandru Elias s-a trezit din această reverie şi a înţeles. „Crima făcea parte din esenţa metodologică a comunismului. Lăsăm la o parte manipularea, minciuna, minciuna prin omisiune, dincolo de toate acestea era crima! Suprimarea fizică. Atunci, oameni care aveau un simţ al adevărului, al cinstei, în primul rând faţă de ei înşişi s-au despărţit de Partidul Comunist. Poate chiar fiind în continuare membri de partid.“

Comunismul nu este o ofertă politică de îmbunătăţire, ci este totalitarism, adică o caricatură a totalităţii! Radu Preda, preşedinte IICCMER

„TEROAREA FĂŢĂRNICIEI ŞI A MINCIUNII“

Istoricul şi criticul literar Paul Cornea (90 de ani), care a aderat la mişcarea comunistă încă din ilegalitate, explică astăzi: „Crezusem lungă vreme că lupt pentru edificarea unui regim democratic care să asigure deopotrivă libertatea, justiţia şi egalitatea de şanse pentru toţi. Viaţa îmi risipise iluziile“.

Şi scriitorul Norman Manea (78 de ani) mărturiseşte că „retorica Partidului Comunist era extrem de atractivă. Promisiunea era imensă şi idilică: toţi vom fi fericiţi, vom fi egali. Comparaţia între discurs şi realitate devenise însă frapantă, contradictorie. Dacă nu erai tâmpit şi nici nu urmăreai o carieră politică îţi puteai da seama că una e ce se spune şi alta e realitatea. Era o făţărnicie, era pasul care se făcea de obicei între utopie şi teroare. Era teroarea făţărniciei şi a minciunii. M-am desprins cu dezamăgire de comunism, dar m-am desprins la timp“.

Pentru toţi aceşti oameni, comunismul a fost promisiunea niciodată îndeplinită a dreptăţii. Un fals ideal, dar tot un ideal. Totuşi, acest crez ca un terorism al dreptăţii nu-i o simplă ideologie de manual. Este expunerea de motive pentru condamnarea României la fericire, este justificarea crimei – dacă poate exista o justificare pentru crimă.

Comunismul nu poate fi considerat rău prin comparaţie cu democraţia, cu liberalismul, cu statul de drept. Pentru că el nu a contestat acestea, ci a vrut pur şi simplu să le distrugă! Comunismul nu este o ofertă politică de îmbunătăţire, ci este totalitarism, adică o caricatură a totalităţii!“, spune Radu Preda, preşedintele executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

ÎN GRĂDINA LUI STALIN

Asta a fost comunismul românesc, de la începuturile sale, din 8 mai 1921, până la prăbuşirea de peste şapte decenii: o religie. Iar această dimensiune mistică nu-i câtuşi de puţin o metaforă, pentru că ideologia comunistă a avut adevăraţi misionari. Apostoli ai unui diavol în istorie. Oamenii aceştia, cu nume şi prenume, sunt cei care au fracturat coloana vertebrală a României.

Vă prezentăm, în premieră pentru un ziar din România, o serie de portrete ale celor care au impus cu forţa regimul totalitar comunist în ţara noastră. O antologie a cruciadei comuniste şi a cruciaţilor ei. În aproape 40 de episoade, refacem biografiile celor mai importanţi lideri comunişti ai României bolşevice. Cum au crescut ei în grădina lui Stalin, cum au ajuns în România şi cum au transformat-o într-o închisoare generalizată. Sunt oamenii care se ascund în spatele a ceea ce astăzi numim, cu cinică detaşare, „regim ilegitim şi criminal“.

Oamenii politici nu pot fi definiţi doar prin puterea pe care o au. Criteriul e dacă sunt o expresie a interesului public. Or, funcţionarii trimişi de Moscova nu sunt oameni politici! Mircea Maliţa, fost diplomat

Pentru mine, comunismul a fost un vis superb. L-am trăit şi am crezut în el. Dar visul rămâne vis. Alexandru Elias, medic

Crezusem lungă vreme că lupt pentru edificarea unui regim democratic. Viaţa îmi risipise iluziile. Paul Cornea, istoric şi critic literar

Biografiile comuniştilor: între I.V. Stalin şi I.L. Caragiale

Interviuri cu peste 40 de istorici şi martori ai instaurării comunismului în România, câteva zeci de cărţi, câteva sute de articole din ziarele vremii şi câteva mii de pagini din documente de arhivă: stenograme din şedinţele partidului, fotografii-document, dosare întocmite de Siguranţa Statului, dosare ale Secţiei de Cadre a Comitetului Central al partidului, autobiografii, note şi însemnări din jurnale personale. Acesta este bilanţul documentar al celei mai ample serii de articole din istoria presei autohtone despre comuniştii români.

Cine a îngenuncheat România la 6 martie 1945? Cine a pregătit terenul pentru instaurarea regimului comunist şi cine a pus apoi, cărămidă cu cărămidă, pentru a-l întări şi a-l statornici ca un beton armat? Cum au ajuns aceşti oameni, venetici sau pământeni, să aibă cea mai mare putere într-o ţară oricum subjugată de război şi dictaturi de orgoliu?

Istoria consemnează câteva notiţe pe un petic banal de hârtie, scris de Winston Churchill şi aprobat de Iosif Stalin în conferinţa de la Ialta, în februarie ’45: „România: 90% – URSS, 10% – ceilalţi“. „Ceilalţi“, adică Occidentul. E oare de-ajuns? Cine sunt cei care au pus în aplicare ce scria pe şerveţelul de la Ialta? Cine sunt apostolii comunismului în România? Cine sunt apostolii lui Stalin?

Răspund la această întrebare, printre alţii, istoricii Ioan Scurtu, Vladimir Tismăneanu, Stelian Tănase, acad. Şerban Papacostea, acad. Dan Berindei, Gheorghe Onişoru, Octavian Roske, Cristian Vasile, Adrian Cioroianu, Dan Cătănuş, Adrian Cioflâncă, Cristina Diac, Ştefan Bosomitu, Liviu Ţăranu, Florin Şperlea, Vadim Guzun, Cosmin Budeancă, Constantin Corneanu.

Consilier ştiinţific al acestui serial e istoricul Mihai Burcea, despre care se spune, în sălile de la Arhivele Naţionale, că n-ar exista un dosar desecretizat din fondurile PCR pe care să nu-l fi citit. În plus, vorbesc despre cum s-a văzut instaurarea şi consolidarea regimului comunist în România Alexandru Elias (fost deţinut politic de la vârsta de 17 ani, în perioada 1942-1944), Ştefan Andrei, Dinu Zamfirescu, din nou acad. Şerban Papacostea, acad. Mircea Maliţa, acad. Ion Ianoşi sau acad. Paul Cornea. Dau explicaţii moştenitorii comunismului şi moştenitorii moştenitorilor comunismului. Vorbesc documentele de arhivă şi volumele de memorialistică ori zecile de interviuri prinse în volume care se prăfuiesc în biblioteci.

Iar aceasta nu-i o simplă înşiruire de nume ca un reflex de contractare a muşchilor. Opiniile diferite, uneori opuse, ale tuturor acestor oameni, istorici sau trăitori ai vremurilor trecute, deopotrivă cu mărturiile găsite recompun cu fidelitate biografiile locotenenţilor lui Stalin.

Click pe imagine pentru a o mări

Rămân multe mistere, căci nici istorici cu zeci de ani de experienţă nu-şi pot da seama, de pildă, dacă Vasile Luca, primul ministru comunist al Finanţelor, a colaborat, într-adevăr, cu Siguranţa, poliţia politică din interbelic. Ori dacă Emil Bodnăraş, primul ministru comunist al Apărării, a fost cu adevărat dublu spion sau a fost doar spion.

Totuşi, felul în care se intersectează aceste biografii, abilitatea politică a comuniştilor, prieteniile şi adversităţile din vârful puterii, dar şi stângăciile ridicole prin care s-au pus bazele comunismului în România, totul ne duce la aceeaşi concluzie a cărturarului de stânga Belu Zilber: „În România, socialismul poartă pecetea lui I.V. Stalin şi I.L. Caragiale, ctitorul României moderne“.

N-o să vă ascundem că, pentru a-l executa pe secretarul partidului până în aprilie ’44, Ştefan Foriş, asasinul-şofer Dumitru Neciu a fost nevoit să se urce pe un scaun. Altfel, nu putea să-l lovească cu ranga în cap, întrucât victima era prea înaltă. Nu vă ascundem că Remus Koffler, secretarul lui Foriş, îşi mărturisea pasional, în anchetele comuniştilor, preferinţa pentru onanie şi incapacitatea de a relaţiona cu reprezentantele sexului opus. Scriem, cu subiect şi predicat, că liderul Constantin Pârvulescu a pierdut toate documentele partidului într-un taxi, în timp ce mergea acasă cu una dintre femeile de care era preocupat la acea vreme.

Şi spunem, de asemenea, că Teohari Georgescu, ministru de Interne, constrângea soţiile poliţiştilor din vechiul regim să îşi ofere trupurile în schimbul eliberării bărbaţilor lor din închisoare. Se întâmpla chiar pe biroul din cabinetul său. Şi, nu de puţine ori, soţiile frumoase îşi vedeau poliţiştii arestaţi şi-a doua oară. Aceste mici crâmpeie din biografiile nomenclaturii de vârf a comunismului românesc arată adevărata faţă a apostolilor lui Stalin, deci a stalinismului românesc. Aceasta este, la microscop, istoria unei Românii despotice.

Sectarismul, dogmatismul şi bizantinismul au marcat întreaga istorie a PCR. Aceşti fanatici din România, grupaţi într-o sectă mesianică în care «mântuitorul» purta numele Stalin, serveau interesele Kremlinului. Vladimir Tismăneanu, istoric

Românii au repudiat comunismul şi, pentru că partidul era afiliat la Internaţionala a III-a, care susţinea că România este un stat multiimperialist şi că, în principiu, Moldova, Transilvania, Dobrogea şi Banatul nu sunt ale noastre. Cred că mai râmâneam cu Universitatea Craiova. Gheorghe Onişoru, istoric

Erau, de fapt, nişte gangsteri politici, mafioţi,killeri. Erau nişte bandiţi politici. Au organizat cel mai represiv regim de teroare din istoria României, istorie gestionată tot de ei. În România, după război, nu existau reforme concrete, ci un program general de sovietizare, de bolşevizare. Stelian Tănase, istoric

Erau şi carierişti, dar erau şi fanatizaţi. Spuneau că trebuie să lichidăm tot ce-a fost şi să construim o lume mai bună, mai dreaptă. Prin asta, au contribuit practic la demolarea tuturor valorilor tradiţionale. Începutul anilor ’50 a fost cea mai neagră, cea mai nenorocită perioadă. Ioan Scurtu, istoric

Un profil psihologic al liderului comunist din România: unealtă docilă în politica Moscovei de aservire a ţării noastre. Trăsături generale: oameni fără scrupule, fără sentiment naţional, pentru care nu contează pierderile teritoriale, şi foarte brutali, mai brutali decât în orice alt stat din Europa. Vadim Guzun, istoric

Aceşti gândaci care ne tulbură somnul

Ce facem noi aici? Cui foloseşte biografia lui Iosif Rangheţ (născut József Rangecz), comunist mare, de profesie rihtuitor? Păi, Rangheţ a fost membru al troicii care a preluat conducerea Partidului Comunist în 1944, după scoaterea samavolnică din viaţa politică a fostului lider Ştefan Foriş. Şi cui foloseşte povestea vieţii şi a morţii lui Ştefan Foriş? Dacă e cineva interesat de oamenii ăştia, să intre în biblioteci, să meargă, să cerceteze!

Gheorghe Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Vasile Luca, Iosif Chişinevschi şi Ana Pauler, la inaugurarea parcului de cultură şi odihnă „I.V. Stalin“, în 1951 FOTO: Fototeca online a comunismului românesc

Rangheţ şi Foriş sunt, de fapt, doi dintre oamenii care au creat România de azi. Vreţi să înţelegeţi prezentul? Ar fi bine să nu vă uitaţi trecutul! Asta spune Ana Blandiana atunci când e întrebată ce i-a trebuit Memorialul Victimelor Comunismului. Şi, pe undeva, despre asta e vorba. Oamenii aceştia sunt trecutul României. Şi nu de multe ori, dacă priviţi cu atenţie la televizor, dacă sunteţi vigilenţi când mergeţi pe stradă, n-o să fie greu să constataţi că, de multe ori, oamenii aceştia sunt prezentul României. Chiar dacă au trecut 25 de ani de la Revoluţie şi chiar dacă vor mai trece. Putem să-i ignorăm, fireşte, dar ei vor continua să meargă pe aceleaşi trotua-re şi să moştenească aceeaşi istorie privilegiată. Nimeni nu poate pune istoria sub preş măcar pentru faptul că adună gândaci, care vor ieşi noaptea şi îi vor tulbura somnul.

Ana Pauker: „Uniunea Sovietică, eliberatoarea popoarelor“

„Partidul Muncitoresc Român […] va educa pe membrii săi şi pe toţi oamenii muncii în spiritul internaţionalismului proletar, în spiritul devotamentului neţărmuit faţă de Uniunea Sovietică, faţă de Partidul Bolşevic şi de genialul învăţător al oamenilor muncii din întreaga lume, tovarăşul Stalin. […] Experienţa Partidului Bolşevic e temelia de nezdruncinat pe care se reazămă propria noastră experienţă.“ 1948. Cuvântarea Anei Pauker la adunarea festivă de la Ateneul Român, cu prilejul împlinirii a 10 ani de la apariţia Cursului Scurt de Istorie a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

Gheorghiu-Dej: „URSS, forţa conducătoare a lagărului democraţiei şi socialismului“ „Sarcinile care ne stau în faţă sunt multiple şi complexe. Dar avem un fir călăuzitor sigur – experienţa acumulată de popoarele sovietice în domeniul construcţiei socialiste. […] Cu mâna fermă trebuie să curmăm încercările duşmanului de clasă de a împiedica construirea socialismului în ţara noastră. […] Păşim la o răbdătoare pregătire a premiselor reorganizării socialiste a muncii. Avem mult de lucrat pentru întărirea rândurilor partidului nostru, neadmiţând prezenţa în sânul lui a elementelor duşmănoase şi străine.“ 1948. Cuvântarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, la a 31-a aniversare a Revoluţiei Bolşevice.

DE CE ERNEST NEULÄNDER ÎŞI SPUNE VALTER ROMAN?

Dar, înainte de biografii, câteva repere sumare, câteva precizări. Istoria pentru toţi. În primul rând: la 23 august 1944, România era o ţară aflată sub ocupaţie sovietică. Asta ne-a adus nouă războiul. Apoi, veţi observa că în dreptul multora dintre numele despre care vorbim se vor deschide paranteze: „născut“, urmat de un nume diferit decât cel cunoscut. Iosif Rangheţ, născut József Rangecz, Vasile Luca, născut Luka László, Ana Pauker, născută Hanna Rabinsohn, Valter Roman, născut Ernest Neuländer, Silviu Brucan, născut Saul Bruckner şi tot aşa.

Veţi spune că oamenii aceştia nu sunt români. Că ei, şi nu românii, sunt responsabili de această istorie a României. Veţi avea dreptate şi nu veţi avea dreptate.

1. „Calitatea de comunist trecea înaintea calităţii etnice. Latura etnică era mai puţin importantă decât cea ideologică“, explică istoricul Adrian Cioroianu. „Schimbarea numelor e uşor de înţeles: rectificările onomastice prin adoptarea unor nume româneşti i-ar fi putut legitima în faţa românilor, i-ar fi putut face mai uşor de asimilat. Românii au o întreagă istorie în care au fost conduşi de străini. Or, era clar că numele lor reprezentau un minus“, argumentează şi istoricul Gheorghe Onişoru.

2. „Partidul Comunist era total subordonat Moscovei, era o secţie a Internaţionalei Comuniste, nici măcar de sine stătător. Depindea de URSS financiar, ca materiale de propagandă, de acolo primea ordine“, spune istoricul Stelian Tănase. Un singur exemplu: „În 1946, Gheorghiu-Dej a publicat o carte cu titlul «O politică românească de realizări democratice». Stalin l-a întrebat de când România promovează o altă politică decât cea a internaţionalismului proletar. De atunci, Dej nu a mai folosit niciodată această sintagmă“, povesteşte şi istoricul Ioan Scurtu.

Erau persoane care se puneau cu totul la dispoziţia Partidului şi a Internaţionalei Comuniste. Se dedicau cu totul! Dacă era nevoie să fie trimişi pe front în Spania, mergeau în Spania. Dacă era nevoie să rămână, luptau pe frontul interior din ilegalitate. Şi putea fi la de dur. Dan Cătănuş, istoric

PARTIDUL, MOSCOVA, ROMÂNIA

Sunt istorici care spun că majoritatea oamenilor despre care vorbim noi aici au fost simple cozi de topor în mâinile Moscovei. Că, dacă n-ar fi fost ei, s-ar fi găsit alţii oricum. Sunt alţi istorici care le supraestimează puterea primilor bolşevici din România, iar alţii ne trimit până la Lordul Acton: „Puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut“.

Vorbim despre fiecare dintre cei mai importanţi comunişti români, evrei, bulgari, unguri sau ruşi. Despre luptele lor de culise din ilegalitatea comunistă şi despre luptele de culise din pseudolegalitatea pe care au creat-o comuniştii. Despre istoriile lor grandioase, dar, mai ales, despre istoriile lor de oameni mici.

Nu s-a inventat nimic în România. Toate politicile comuniştilor avuseseră succes la Moscova. În anul 1948, România era o simplă piesă dintr-un mozaic controlat de la Kremlin, iar consilierii sovietici de pe teritoriul ţării erau mai puternici decât Guvernul de la Bucureşti. Adrian Cioroianu, istoric

Prima parte a comunismului românesc a fost o perioadă contradictorie. În plan intern, a fost marcată, la început de un îngheţ crunt, pentru ca apoi să apară acel dezgheţ spectaculos, de după retragerea trupelor sovietice. În plan extern, regimul Dej parcurge, în mai puţin de un deceniu, drumul de la obedienţa totală din vremea lui Stalin, la statutul de „aliat disident“. Liviu Ţăranu, istoric

Pentru comuniştii în ilegalitate, dar mai ales după 23 august, apartenenţa la grupul dominant era totul. Cine nu era în partid, cine nu adera la ideologia comunistă, era aproape un nimeni. Sau avea toate şansele să devină un nimeni. Cristina Diac, istoric

Comuniştii români erau complet obedienţi directivelor venite de la Moscova. Deşi a fost o politică a paşilor mărunţi atent concepută la Kremlin, mulţi români au crezut mereu că România nu va fi lăsată ruşilor ca o pradă de război. Dan Berindei, istoric

Regele era ultimul reazem, chiar şi doar formal, al rezistenţei faţă de presiunea sovieto-comunistă. A fost despărţirea de trecutul ţării, cu speranţa că e de scurtă durată, dar ceea ce speram atunci s-a dovedit a fi o viaţă de om, cum ar fi zis Iorga. Şerban Papacostea, istoric

Consilierii sovietici au influenţat comportamentul comuniştilor români. Au discutat, au sfătuit, au ajutat. Practic, au fost implicaţi în modul în care Partidul Comunist a acaparat puterea după 1944. Instituţia consilierilor sovietici a fost mereu în umbra schimbărilor din România. Constantin Corneanu, istoric

Fericirea adusă cu forţa de Radu Eremia

Secolul XX este considerat perioada înfruntării ideologiilor şi regimurilor politice. Pe parcursul veacului trecut, lumea a cunoscut declinul liberalismului şi ascensiunea autoritarismului şi a totalitarismelor, puse în scenă de majoritatea statelor europene. La o simplă privire asupra istoriei României din secolul XX, vedem că ţara a cunoscut, la rândul ei, două regimuri autoritare (dictatura carlistă şi regimul antonescian), dar şi un regim totalitar, pentru că ideologia comunistă nu a vrut să schimbe doar societatea în ansamblu, ci şi-a dorit ca şi oamenii să renunţe la gândirea lor critică.

O glumă din perioada lui Gheorghiu-Dej spune că regimul comunist e ca un sutien: îi ridică pe cei mici, îi îngrădeşte pe cei mari, creează agitaţie în mase şi promovează vârfurile. Principiile enunţate rămân la stadiul de glumă. Practica regimului ne arată un cu totul alt rezultat.

Comuniştii intenţionează de la bun început să distrugă regimul democratic, formă de conducere care apără libertatea individuală şi respectă drepturile omului. Alternativa lor este un regim în care deciziile sunt luate în cadrul aparatului de partid, iar structurile guvernamentale urmăresc punerea lor în practică. Totodată, cei care ar încerca să-şi exprime nemulţumirea faţă de noii conducători sunt anchetaţi, torturaţi şi trimişi în închisori.

Serialul „Apostolii lui Stalin“ este realizat de aşa natură încât un student să poată şti la un nivel minimal cine au fost Ana Pauker şi Vasile Luca, figuri de care vârstnicii îşi aduc aminte – unii cu groază, alţii cu nostalgie –, dar care în rândul celor cu mai puţine primăveri sunt simple nume, prezentate în cărţi.

În rândurile PCdR (sau PMR, cum s-a numit din 1948) găsim comunişti de toate felurile: fanatici, oportunişti sau doar naivi care se încred în lozincile comuniste. Sunt membri ai PCdR care au visat comunismul ca pe un regim aducător de fericire, dar acest lucru s-a dovedit a fi doar o iluzie. Dovadă este că mulţi îmbrăţişează cauza comunistă, mor pentru ea şi din cauza ei.

Cu toate acestea, întâlnim şi cameleoni politici, oameni care ştiu să se orienteze în funcţie de schimbările politice şi linia oficială, precum şi naivi care susţin comunismul românesc fără motiv, din pur conformism.

Serialul „Apostolii lui Stalin“ urmăreşte să prezinte tocmai acele figuri politice din România pentru care comunismul a fost ca o religie, oamenii care au impus cu forţă un regim sângeros şi care au respectat ordinele venite de la Moscova.

Nişte copii de comunişti de Laurenţiu Ungureanu

La 22 decembrie 1989, aveam puţin peste un an. Nu-mi amintesc nimic, dar s-a întâmplat după cum urmează. În satul Goicea Mică din judeţul Dolj, într-o casă cu covoare pe pereţi şi foc în sobă, un copil entuziasmat de succesiunea imaginilor de la televizorul alb-negru striga fericit: „Ole, ole, ole“. În patul vechi din această casă ţărănească stăteau aruncate zeci de portocale aduse tocmai din Craiova într-un geamantan din piele albastră. Copilul de-atunci le lua în două mâini şi le arunca pe jos. Râdea şi râdeau de fericirea lui şi părinţii, şi bunicii. Era expresia candidă a bunăstării de moment în comunism, dar cine să ştie lucrurile astea atunci?

Şi cui ar fi folosit cine-ştie-ce interpretări ale unui asemenea moment oricum copleşitor? Dictatorul fugise de pe clădirea Comitetului Central, în casa Ungureanu se făcuse rost de protocale, laptele se încălzea uşor la sobă, iar cel mai mic dintre membrii familiei tocmai făcea primii paşi fără să fie ajutat de părinţi. La 22 decembrie 1989, în satul Goicea Mică nu era vreme de tâlcuiri la cald. În satul ăsta, lumea era fericită. Şi aşa şi trebuia să fie.

Nu ştiu dacă o astfel de analogie egocentristă e cea mai fericită, dar eu am învăţat primii paşii cam în acelaşi mod şi exact în momentul în care democraţia românească i-a învăţat. M-am mai împiedicat, fireşte, la început. Apoi, mi-am mai rupt genunchii la joacă, iar unele răni s-au vindecat mai greu. Am mers cocoşat şi de ghiozdanul din clasa I, şi, mai târziu, de unele griji inventate. Acum merg bine, mulţumesc. Totuşi, ceva n-a mers la fel de bine. În satul Goicea Mică, fotografia aceasta duioasă de iarnă revoluţionară a rămas aproape identică. Numai natura ce-a reuşit să facă schimbări în mersul lucrurilor. Oamenii au mai dispărut sau au plecat, lacul de la marginea satului s-a umplut de gunoaie, iar în asfaltul de la şosea au mai apărut nişte gropi. În rest, nimic. Chiar şi gardul care delimitează curtea familiei Ungureanu arată la fel.

Dar nu asta e cel mai important. Oamenii care au rămas în satul ăsta învechit sunt la fel ca pe 21 decembrie 1989: conformişti, anxioşi, permanent suspicioşi. Reeducaţi. Se înghesuie şi astăzi în aceleaşi rate vechi şi se bucură de aceleaşi portocale fără să priceapă că e ceva în neregulă cu ei înşişi şi cu relaţiile pe care le pot avea. Gardul familiei Ungureanu arată la fel pentru că nimeni n-a îndrăznit să-l dărâme şi să privească ce-i dinaintea lui. În satul acesta, trecutul e încă prezent.

Poate că e rândul nostru, al celor care au învăţat să meargă în picioare în decembrie ’89, să încercăm să ne uităm peste gard. Dar pentru a face asta trebuie să cunoaştem foarte bine toate animalele din curte. Să ştim cine suntem. Suntem nişte copii de comunişti.

www.adevarul.ro

 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s