Speram la esecul Uniunii Europene cum a fost cazul predecesoarei ei, Liga Natiunilor

O organizaţie sortită eşecului: Societatea Naţiunilor

 

sursa: Historia.ro

Societetea Naţiunilor, prima organizaţie internaţională dedicată menţinerii păcii, a fost sortită eşecului încă de la crearea sa în 1919. Lipsită de mijloace practice de intervenţie, ea a dus o politică palidă şi ineficientă care nu a putut să evite apariţia unei noi conflagraţii mondiale. De ce, în ciuda celor mai bune intenţii morale a celor care au construit Liga, a eşuat într-un mod atât de dureros?

Graţie faptului că şi-a ţinut ţara departe de războiul din Europa, Woodrow Wilson a fost reales preşedinte al Statelor Unite în 1916. Un an mai târziu, îi convinge pe americani să intervină în Europa. Desigur, soarta vaporului Lusitania, scufundat de germani în mai 1915, provocase impresii puternice în rândul americanilor, dar abia telegrama Zimmermann, din 1 martie 1917, a fost picătura care a umplut paharul şi care i-a împins pe americanii, izolaţionişti prin tradiţie, în război de partea Antantei.

Conţinutul telegramei era cât se poate de clar: germanii îi invitau pe mexicani să declare război Statelor Unite pentru a evita ca acestea să se amestece în treburile europenilor. În schimb, Germania se angaja să acorde ajutor Mexicului în recuperarea teritoriilor pierdute în faţa SUA în 1848: Texas, Arizona şi New-Mexico.

Idealist convins, Wilson, fost profesor de ştiinţe politice, visa la pacea mondială. Din ianuarie 1918, cu mult înainte de sfărşitul războiului, preşedintele american şi-a expus ideile şi principiile în acele faimoase 14 puncte ale lui Wilson. Unul dintre ele prevedea crearea unei Societăţi a Naţiunilor, organizaţie care să dezamorseze conflictele, bazată pe garantarea reciprocă a independenţei politice şi integrităşii teritoriale a tuturor membrilor. Era vorba de construirea unui sistem de securitate colectivă care să evite apariţia unui nou conflict mondial.

Creată prin Tratatul de la Versailles, în iunie 1919, Societetea Naţiunilor îşi va pierde repede din credibilitate. În primul rând, pentru că nu accepta folosirea forţei militare pentru punerea în practică a arbitrajelor şi sancţiunilor, dar, cel mai important, pentru că însăşi ţara unde s-a născut ideea organizaţiei a refuzat să adere. Odată ieşiţi din război, americanii au refuzat să se mai implice în problemele europenilor şi au dorit întoarcerea la izolaţionismul care îi ţinuse departe de orice conflict internaţional timp de un secol. Congresul era de părere că garanţia ce trebuia oferită Franţei viola principiile doctrinei Monroe, astfel că tratatul de la Versailles a fost respins cu o majoritate de 55 la 39. Acesta era începutul splendidei izolări a americanilor, după vechiul model englez, care a dominat politica externă a ţării până în 1941. Astfel, încă de la început, Societatea Naţiunilor a fost lipsită de participarea primei mari puteri a lumii.

(Şedinţă a Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor)

Reunită pentru prima dată la 10 ianuarie 1920, la Londra, Societatea Naţiunilor şi-a stabilit sediul la Geneva în luna noiembrie a aceluiaşi an. 42 de naţiuni erau membre a Ligii. În 1935, numărul lor era de 60. Ţările membre erau reprezentate într-o Adunare Generală care se ocupa cu rezolvarea problemelor ce ameninţau pacea mondială, dar şi cu acceptarea noilor membri. Exista un Consiliu permanent, format din cinci membri: Marea Britanie, Franţa, Italia, China şi Japonia. Acesta încerca soluţionarea conflictelor prin arbitraj internaţional. Diplomaţia secretă, regulă a desfăşurării relaţiilor internaţionale în secolul al XIX-lea, trebuia să dispară. Nu în ultimul rând, o curte internaţională de justiţie era creată la Haga pentru judecarea problemelor dintre state.

Mai multe comisii specializate au fost create pentru găsirea unor soluţii pentru problemele care ameninţau pacea. Una dintre ele, comisia pentru dezarmare, a reuşit adoptarea proiectului Pactului Briand-Kellog. De asemenea, ca urmare a proiectelor iniţiate de Ligă, au luat naştere Organizaţia internaţionalp a muncii, Comisia pentru Refugiaţi sau Comisia internaţională de cooperare internaţională.

(Palatul Naţiunilor, aflat la Geneva, a fost sediul Societăţii începând cu 1929; astâzi este sediu ONU)

Lipsurile esenţiale

Neavând o forţă armată proprie, Societatea Naţiunilor nu putea impune decât sancţiuni economice. Dar cea mai mare problema era că cei mai influenţi membri ai organizaţiei preferau, în locul promovării sistemului de securitate colectivă, o politică de appeasement, ineficace, faţă de state revizioniste precum Germania, Italia sau Japonia.

O altă problemă majoră a structurii a fost reprezentativitatea. Lipsită de cooperarea americană încă de la început, Societatea acceptă aderarea Germaniei în 1926 şi a Uniunii Sovietice în 1934. Acceptarea acestor două state părea că ar putea întâri organizaţia. Societatea Naţiunilor a beneficiat în acea perioadă de eforturile lui Gustav Stresemann, ministru al afacerilor externe al Germaniei, şi ale omologului său francez, Aristide Briand. Ei sunt cei care, în 1925, au semnat tratatul de la Locarno, prin care Franţa şi Germania garantau frontierele instituite de tratatul de la Versailles; însă era vorba doar de frontierele din vest, ale Belgiei, nu şi de cele din est – ţări precum Polonia, îngrijorată de posibile pretenţii teritoriale din partea Germaniei, şi-au manifestat nemulţumirea faţă de această înţelegere.

Apoi, în 1928, ţările semnatare ale Pactului Briand-Kellog acceptau interzicerea războiului (fără a se fi stabilit şi sancţiuni în caz de încălcare a pactului). În 1929, planul Young anulează practic toate despăgubirile pe care trebuia să le plătească Germania. Societatea Naţiunilor părea, în 1930, să fie un adevărat succes. Însă începutul crizei economice va distruge întregul edificiu.

Loviturile date de Hitler, Mussolini şi Japonia

Victoria electorală a lui Hitler şi numirea sa în funcţia de Cancelar au fost un adevărat coşmar pentru Societate. În noiembrie 1933, el îşi retrage ţara din organizaţie sub pretextul eşecului conferinţei mondiale pentru dezarmare şi al refuzului instituirii unei parităţi a armamentului între Germania şi Franţa. Hitler începe apoi să încalce, pe rând, toate punctele tratatului de la Versailles: ocupă şi reînarmează Renania în martie 1936, iar Franţa priveşte neputiincioasă creşterea nivelului de agresivitate al ţării vecine fără să poată reacţiona, nefiind sprijinită de Marea Britanie. Societatea Naţiunilor nu interzicea membrilor să intervină militar, dar ei trebuiau să o facă pe cont propriu, cu armatele naţionale, lucru pe care nici Franţa, nici Anglia nu erau dispuse să-l facă. Britanicii nu mai erau pregătiţi să fie jandarmul lumii, cu atât mai puţin al Europei. Nu vor interveni nici în apărarea Cehoslovaciei, nici după Anschluss.

În 1931, Japonia, membră a Societăţii Naţiunilor, ocupa Manciuria, acţiune condamnată de organizaţie, dar nu şi sancţionată într-un mod eficient. În 1935 a venit rândul Italiei să creeze probleme. Dorind să-şi extindă imperiul colonial, ea a invadat Abisinia în octombrie 1935, încălcând toate regulile dreptului internaţional. Mai mult, mareşalul Badoglio a folosit arme chimice, interzise la acea vreme. în lupta contra abisinienilor. Condamnată oficial şi ameninţată cu sancţiuni economice, Italia lui Mussolini părăseşte Societatea Naţiunilor în 1937. Într-un final, URSS este exlcusă din organizaţie în decembrie 1939 după agresiunea contra Finlandei.

Dacă principalele eşecuri ale Ligii sunt prea bine cunoscute, trebuie menţionate şi cele câteva succese remarcabile obţinute între 1921 şi 1930: păstrarea insulelor Aaland sub suveranitate finlandeză, delimitarea frontierei albaneze, împărţirea Sileziei Superioare între Polonia şi Germania, internaţionalizarea portului Memel, referendumul de realipire a regiunii Saar la Germania, sfârşitul sclavagismului în Liberia.

După expulzarea Uniunii Sovietice, Liga încetează practic să mai funcţioneze, dar ea a fost oficial dizolvată abia în 1946, fiind înlocuită de Organizaţia Naţiunilor Unite. Fondatorii ONU au ştiut să înveţe din greşelile predecesorilor şi din eşecurile Ligii, astfel că ONU beneficiază de o forţă armată internaţională pentru menţinerea păcii şi reuneşte aproape toate statele de pe glob.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s