Contribuţia românilor la istoria violului

 

Ca orice popor cu pretenţii de virilitate, românii îşi au violatorii lor. Unii dintre ei chiar din categoria celor consecvenţi. Avem mai mulţi violatori decât alţii? Mai puţini? Mai bine dotaţi? Aspectele cantitative nu sunt neapărat relevante.

Se discută, fără îndoială, se pun probleme. Dacă violatorul este, în general, un personaj pe deplin responsabil sau, dimpotrivă, o victimă a mediului sau a istoriei personale.

Discuţiile tind să fie prea teoretice. Şi să evite, de multe ori, victimele, centrându-se aproape în totalitate pe infractor. Bizareria faptelor însă, atrocitatea şi violenţa lor nu trebuie confundate cu boala sau cu lipsa discernământului.

O pastilă legislativă cu iz de-acum istoric, reglementarea violului în Codul penal din 1969, articolul 197:

„Raportul sexual cu o persoană de sex feminin, prin constrângerea acesteia, sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani, dacă:

    a) victima nu împlinise vârsta de 14 ani;

    b) fapta a fost săvârşită de mai multe persoane;

    c) victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului;

    d) s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii.

Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani, dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.

Acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1 se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Faptele prevăzute în alin. 1 şi 2 nu se pedepsesc, dacă înainte ca hotărârea să fi rămas definitivă a intervenit căsătoria dintre autor şi victimă, iar în caz de participaţie, dacă a intervenit căsătoria dintre victimă şi oricare dintre participanţi. Această cauză de nepedepsire produce efecte faţă de toţi participanţii”.

Sunt lucruri care ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns (istoria incriminării violului – şi nu numai istoria noastră – e plină de astfel de lucruri). Ultimul alineat al articolului este, din acest punct de vedere, fabulos. Te întrebi dacă în realitate căsătoria nu reprezintă chiar pedeapsa. Dar să nu intrăm în dreptul familiei. Oricum la al doilea viol poţi divorţa de prima victimă. Având în vedere că pe undeva mai sus se vorbeşte de victime sub 14 ani, ai şansa reală de a-ţi lua nevastă tânără. Poţi imagina un dialog în societate: „Unde v-aţi cunoscut? La un viol.”

În caz de viol în grup, se ajunge la un soi de tragere la sorţi în cadrul grupului de prieteni. Care trage paiul mai scurt se însoară azi. Nu-i nimic, data viitoare o să fie el invitat la nunta celorlalţi. După care îşi pot viola, reciproc, nevestele. Într-un cadru legal.

Mai exista la un moment dat o teorie interesantă care spunea că violul asupra soţiei este imposibil deoarece consimţământul dat cu ocazia încheierii căsătoriei reprezintă un consimţământ general pentru tot ce înseamnă sex după aceea.

În mod firesc, astfel de prevederi au căzut la un moment dat (în anul 2001) din codul penal. Căsătoria din dragoste cu de-a sila a fost eliminată. Au mai crescut şi pedepsele pe alocuri. Dar problema violului a fost rezolvată numai cu atât?

Iată două exemple din ultimii zece ani (vorbim de cauze în care s-au pronunţat condamnări definitive). Primul exemplu: un violator în serie care comite toate violurile (dublate de regulă de tâlhării) în lift, cu cuţitul la gâtul victimei, prin ameninţare cu moartea. Pentru prima faptă primeşte o pedeapsă de 7 ani de închisoare. Pentru a doua faptă la fel cu prima, primeşte 5 ani. Pentru a treia faptă primeşte 4 ani şi 6 luni. (La un moment dat o violează pe una dintre fostele lui avocate din oficiu care, însărcinată fiind, pierde astfel sarcina.) Beneficiază de fiecare dată de eliberare condiţionată. Abia la a patra faptă primeşte ceva mai mult, ajungând, cu tot cu restul de pedeapsă neexecutat anterior, la 13 ani şi 6 luni de închisoare.

Al doilea exemplu: un violator în serie care răpeşte victimele ziua din stradă (în Bucureşti!), le sechestrează în portbagajul autoturismului, le ameninţă cu moartea, le violează, le tâlhăreşte, le abandonează noaptea în câmp pe marginea autostrăzii. Una dintre victime, minoră şi dezvirginată cu ocazia violului, se întoarce la un moment dat acasă şi este catalogată de tatăl ei drept curvă. Autorului i se reduce pedeapsa în căile de atac; îi rămân oricum vreo 20 de ani de închisoare.

Cazurile au fost, fără îndoială, mediatizate. Aş fi vrut să văd o reacţie legislativă imediată, fermă (dură chiar) în raport cu astfel de infracţiuni comise în serie. Nu trebuie să fii un geniu ca să-ţi dai seama că se poate, uşor, evolua spre omor de exemplu. Dar zilele de oripilare, ca şi zilele cu minuni, sunt vreo trei. După care episodul e uitat şi ne bucurăm, inocenţi, de prospeţimea altor ştiri.

Violul rămâne cumva o infracţiune de mâna a doua. Aud încă voci (chiar profesionişti şi chiar femei) care susţin că victima poartă o mare parte din vină. Avem, se pare, o capacitate uluitoare de a fi toleranţi şi lipsiţi de reacţie faţă de rău. Cu precizarea că, în unele cazuri, tocmai contrariul ar fi o dovadă de virilitate.

P.S. O lucrare excelentă privind evoluţia mentalităţilor în raport cu violul este cartea lui Georges Vigarello, Istoria violului, apărută şi în limba română.

sursa: Adevarul.ro

Un comentariu la “Contribuţia românilor la istoria violului

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s