Jertfa Căpitanului

“La 22 decembrie 1937, la sediul central al Mişcării Legionare, rezultatul oficial al alegerilor care atribuiau Gărzii de Fier 66 de locuri de deputaţi a fost primit cu un entuziasm de nedescris. Sute de legionari din Capitală adunaţi în faţa clădirii şi-au manifestat bucuria cu elanul caracteristic tinereţii lor. Toţi căutau să-l vadă pe şeful suprem al Legiunii pentru ca să aibă plăcerea să citească în ochii lui aceeaşi bucurie. O viaţă întreagă de lupte şi suferinţe venea răsplătită prin încrederea poporului. Cum ar fi putut să nu se bucure !
Totuşi, realitatea era alta… În acea zi, în timp ce legionarii din toată ţara se împărtăşeau de aceeaşi mare bucurie, privind încrezători viitorul, un singur om stătea gânditor în biroul lui de la sediul central: CĂPITANUL. “(Horia Sima, Istoria Mişcării Legionare)
Tristeţe în mijocul bucuriei? De ce? Ce motive avea Căpitanul să nu împărtăşească entuziasmul general? Nu era rezultatul muncii şi luptei duse în primul rând de el? Răspunsul la aceste întrebări depăşeşte dimensiunea politică şi istorică şi relevă pe cea mistică. Căpitanul sesiza măsura reală a evenimentului: victoria în alegeri va schimba radical poziţia regimului carlist faţă de legionari. Până acum, legionarii fuseseră un factor, fără îndoială, deranjant, dar totuşi marginal, care nu zguduia din temelii sistemul, de acum ei deveneau un pericol ameninţător. Căpitanul ştia că hidra sângeroasă a regelui şi a camarilei sale îşi va arăta întreaga ticăloşie şi, în zvârcolirea ei turbată, va masacra şi profana totul în calea ei. Intuia cu ochii sufletului drumul jertfei care era atât de aproape: prigoana generalizată, arestarea sa, condamnările, suferinţa din temniţe şi apoi asasinatul… Dar ce suferinţe îi aşteaptă pe copiii săi spirituali care, cu atâta sinceritate, l-au urmat? Căpitanul simţea tensiunea marilor încercări şi apropierea jertfei supreme. Păstrând proporţiile, parcă-l vedem pe Mântuitorul în momentul intrării în Ierusalim, ucenicii şi poporul îl ovaţionau cu strigăte mesianice convinşi de o apropiată (şi uşoară) biruinţă, doar Iisus e trist ştiind că peste câteva zile va fi osândit, puterile întunericului îşi vor da mâna, mulţimile laşe îl vor părăsi, din Ierusalim, oraşul cel sfânt, nu va rămâne piatra peste piatră… Prin jertfa sa conştient asumată, ca şi prin trăirea sa spirituală intensă, Căpitanul păşeste hotărât pe urma lui Cristos! Moartea sa, ca şi a tuturor martirilor devine forma supremă de comuniune cu Cristos, de asemănare până la identificare cu El! Ei pot spune împreună cu apostolul Pavel “nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine“, sau, folosind cuvintele sublime ale poetului Radu Gyr, “neamul nostru nu vă plânge, ci se cuminecă prin voi”.
Pe plan istoric, moartea Căpitanului a fost mare pierdere pentru legionari: a produs dezorganizare, descurajare, pentru unii chiar abandonarea luptei. Pe plan spiritual, însă, ea are o valoare incomensurabilă. Este răspunsul vrednic pe care neamul românesc îl dă Atotputernicului ca rod matur al investiţiei de har dumnezeiesc într-o generaţie de români ce a căutat sfinţenia mai mult decât oricare alta în istorie. Ea a fost anticipată de jertfa lui Moţa şi Marin pe pământ spaniol şi urmată la scurtă vreme de cea a cvasitotalităţii elitei legionare, în septembrie 1939, alcătuind împreună o pârgă sfântă de eroism românesc.
Dar sensul jertfei Căpitanului ar fi fost greu accesibil nouă dacă el ar fi rodit numai în eternitate, Providenţa însă ne-a dat să vedem şi roadele sale în timpul concret şi imediat al devenirii neamului nostru. Vestea morţii sale a impresionat adânc şi lumea ne-legionară umplând de revoltă şi tristeţe multe suflete curate de români, care s-au radicalizat împotriva dictaturii, iar între legionarii care au rămas angajaţi în luptă a generat o dorinţă fierbinte de a-l urma pe calea dăruirii totale şi a jertfei. Dragostea tinerilor pentru Căpitan s-a putut măsura prin durerea pricinuită de dispariţia sa. Dar pentru ei el rămâne viu şi prezent! Sunt memorabile cuvintele elevului Florea Găman din Slatina asasinat la 15 ani (în septembrie 1939), care în ceasul morţii spunea mamei sale: “Mamă nu plânge, că mai ai şi alţi copii, dar eu mă duc la Căpitan“. Pe temelia jertfei Căpitanului s-a înălţat biruinţa din septembrie 1940 şi toate celelalte victorii legionare. Şi apoi, în iadul temniţelor comuniste, imaginea Căpitanului i-a încurajat pe mulţi în cele mai grele chinuri, ca şi un înger păzitor care-i purta pe aripile sale…Vom înţelege vreodată forţa acestui suflet şi fascinaţia pe care a produs-o şi o mai produce şi azi?

Preot prof. Marius Vişovan 

sursa: Revista Permanente

Un comentariu la “Jertfa Căpitanului

  1. Pingback: Jertfa Căpitanului | Centrul Român "Octavian Goga" ← Creare Site Ieftin

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s