Mircea Nicolau – Studiu introductiv la „Doctrina legionara”

Mircea Nicolau
1914 – 2011

Vremea numărase patruzeci de ani de când, după moartea năpraznică si timpurie a lui Corneliu Codreanu si Ion Mota, patrimoniul doctrinar al Legiunii încetase să se mai îmbogătească, înainte de a fi formulat global. Între timp, probleme centrale suferise interpretări, dacă nu gresite, cel putin confuze, iar anumitor aspecte de prim plan li se atenuase importanta, chiar în perceptia unora din membrii săi. Conclavul antilegionar, încurajat de situatia adversarului, cu cea mai mare parte din oameni prigoniti în tară, iar restul împrăstiati într-un îndelungat exil, îi denatură imaginea, de la adevărul faptelor, până la integritatea spirituală. Ajuns în al optulea deceniu de viată si preocupat de mai multă vreme să elaboreze ceea ce putem numi filozofia Miscării Legionare, Horia Sima îi semnează prefata în 1978.

Aparitia, la noi, a unei lucrări închinate fundamentelor Legiunii, ajută astăzi să i se judece mai pertinent istoria si începe să umple un gol în politologia românească. Pentru a fixa orizontul lucrării, ultimul conducător al Miscării Legionare, limitează planurile de referintă si izvoarele la “lăsământul doctrinar al lui Codreanu si Mota”. Declară, de asemenea, că intentia lui este de a face doar o cercetare asupra substratului de idei al Legiunii, învoindu-se să deducem că nu e vorba de o creatie totală. Delimitări, în fond, marginale, care nu-i pot pune în discutie organizarea personală a materialului si extinderea lui la domenii asupra cărora cei doi protagonisti pomeniti mai sus, nu se rostise încă. Ceea ce, oricum, echivalează cu o contributie substantială, chiar dacă lăsăm la o parte investigarea directiilor de seamă si a notiunilor centrale din problematica legionară: libertate, dragoste, înviere, moarte si destin, a căror semnificatie, dezbătută aiurea îndeobste în cadru religios, filozofic si moral, el o dezbate si în cadru politic.

Postulează la originea doctrinei o ambiantă sustinută de un crez predominant si exprimată în termeni si acte care nu constituie initial un mod complet de a fi, dar posedă o unitate volitivă capabilă să-i aducă împlinirea si deschiderea spre lume. Pentru întelegerea acestei stări de spirit citează fragmentul din Corneliu Codreanu în care sunt mentionati următorii factori: aportul de vibratie sufletească a participantilor, răsunetul în constiinta lor a jertfelor făcute de martirii neamului, sentimentul îndatoririlor fată de pământul natal, toate pătrunse de milostivirea puterii divine si antrenate într-o intimă fuziune. Crescută din dinamica acestui precipitat, care formează de fapt matricea ei, doctrina legionară s-a rotunjit în timp din lupte pe tărâm social-politic si trăire interioară, constituindu-se spiritualiceste neîncetat, fără să se încheie vreodată definitiv. S-ar putea invoca aici, în aparentă o contradictie. Dacă doctrina creste în sfera lăuntrică dar si din freamătul istoriei, cum mai poate rămâne deasupra lui ? Rămâne la fel ca spiritul care, nedespărtit de trup si implicat în activitatea concretă, se prelungeste dincolo de ea. La fel cum principiile operatorii ale intelectului organizează materialul aperceptiv, acesta fiind mereu altul dar principiile întotdeauna aceleasi. Este un punct de vedere asupra relatiei dintre constiintă si lume, principii si politică, doctrină si program, hotărâtor pentru a-i cunoaste Miscării Legionare structura reală si a-i pătrunde mecanismul actelor. În conceptia lui Horia Sima nu toate gesturile declarative, nici toate atitudinile însotite de un mobil ideologic, adoptate de legionari sub imperiul conjuncturilor, fac parte din doctrina Miscării. “Anticomunism, antiiudaism, antipoliticianism, nu sunt decât accidente în dezvoltarea ideologică a Legiunii. Dispărând cauzele care le-au provocat, vor dispărea si atitudinile mai sus amintite, ca efecte ale lor. Pentru a întelege această serie de anti, trebuie să le raportăm la situatiile politico-nationale specifice care le-au dat nastere…”, învederează Horia Sima chiar în Introducere.

Există un punct de vedere abuziv de pragmatic asupra orientării politice, care contestă sensul si utilitatea luărilor de pozitie consecvente. Eroarea lui merge până acolo încât poate să sustină că permanentele îsi dovedesc singure, pe parcursul evenimentelor, întepenirea si neputinta de-a se însera în realitate, ca si cum între consecventă si realitate s-ar ridica un zid. De fapt, acest punct de vedere neagă însăsi existenta permanentelor, le tăgăduie fundamentele spirituale si, ca atare, le refuză nu numai ca entităti metafizice dar si ca proiectii în lumea de aici. Potrivit lui, fiinta umană naufragiază în timp si spatiu, căutând un punct de sprijin, fără ca măcar să creadă în posibilitatea lui. Este un fel de-a aborda totul, suspicios fată de orice conceptie călăuzitoare, predispus să confunde întreaga evolutie cu intervalul dintre ieri si azi si să readucă complexitatea situatiilor la elementul lor secundar. Face din spiritul oportunitătii –apologia trădării, din fructificarea schimbărilor intervenite în ordinea politică –apucătură de lichea si din adaptabilitate –cameleonism.

Directiile statornice în orientarea doctrinei nu sunt câstiguri dobândite din simpla ei elaborare. Ea îsi afirmă stabilitatea pentru că si-a creat-o stăruitor si lucid, cristalizând-o mai ales prin consecventa experientelor concrete, la fel cum îi păstrează altitudinea sau i-o scade în functie de intensitatea aspiratiilor. Trăsăturile perene ale doctrinei legionare sunt o culminatie a înăltimii obiectivelor pe care organizatia le-a urmărit încă de la înfiintarea ei si a continuat să le slujească în pofida tuturor potrivniciilor. Mărturia crestină, devotiunea pentru natiune, -căreia îi atribuie o geneză transcendentă si o dublă conditie, biologică si spirituală, -precum si lealitatea în aliante sunt câteva dintre caracterele ei definitorii. Toate reprezintă stâlpii de foc care au călăuzit-o, fără exceptie, de când a început lupta, până în momentul de fată. Căci asa cum adoptarea unei idei, cu dăruire si fără oscilatii, îi conferă fermitate, la fel o descrestere în manifestarea ei o diluează până la disparitie. Încât, stabilitatea doctrinei legionare nu este un bun obtinut de la sine si păstrat fără strădanii. Chezăsia ei stă la stăruinta de a-si lărgi făgasul iar constantele corpului de idei rămân o realitate, atâta timp cât militantii lui le profesează si sustin temeinic.

Conceptia despre lume si viată a Miscării Legionare nu vrea să fie un sistem filozofic. Ea este astfel făurită ca să dea un răspuns, nu numai problemelor ce se ridicau în momentul politico-social când a început să se închege, ci pentru a putea să rămână receptivă si acelora care se vor ivi în viitor. Si-a formulat concluziile în cursul actiunii pe teren si a păstrat disponibilităti pentru posibile ameliorări. N-a fost rodul unui singur ins, nici numai al travaliului functiei discursive si conceptuale. Plămădirea ei prezintă analogii cu cresterea si fluiditatea unui fapt de existentă. “Ne-am împletit viata cu idealul legionar, ne-am hrănit sufleteste cu seva lui si ne-am maturizat politic si spiritual odată cu etapele de dezvoltare ale Legiunii. Doctrina legionară… nu e o constructie de câtiva ani, ci s-a acumulat si limpezit progresiv în suflet, chiar de când am păsit pragul Legiunii. Ea este transmisia vie a unui crez, însusit în decursul a nenumărate lupte si încercări”, mărturiseste Horia Sima ca într-un text autobiografic.

Prin originea, telurile si dezvoltarea ei istorică, Miscarea Legionară s-a înscris organic si definitiv în sfera etosului românesc. Devierile de la docrina autentică si de la normele comportamentale, pot, de bună seamă, să-i falsifice datele exterioare dar nu s-o reprezinte. Ea a pătruns în fiinta eternă a natiunii, si chiar dacă, în viitorul mai mult sau mai putin îndepărtat, vreun produs dubios al regnului politic se va erija în purtătorul ei de cuvânt, nu-i va afecta substanta. Temeiurile ei initiale, amplificate prin luptă si trăire, formează o zestre inalienabilă care rămâne să fie preluată de sirul generatiilor vrednice s-o valorifice în viitor. Aparitia ei în viata publică la finele deceniului trei s-a produs firesc si necesar, ca să pună capăt politicii guvernantilor care, după ce că împingeau tara spre catastrofă, voiau să acrediteze o asa zisă inexpugnabilitate a recentelor fruntarii, alarmant de fragile, si un pretins progres al nivelului de trai si libertătii colective, degradate flagrant. Ea a răspuns unor imperative care nu mai suportau amânare, si le-a dat glas odată cu năzuintele renăscute ale neamului, imediat după primul război mondial, subliniindu-i menirea. Cutremurată de dramele lui succesive, comunitatea legionară si-a plămădit doctrina de-a lungul lor, luptând să-i deschidă căi spre libertate, si, ca s-o facă posibilă, a luat parte cu masa militantilor săi, prefigurând o mult dorită solidaritate natională. De aici, orientarea ei neabătută către obiectivele de frunte ale neamului si refuzul să trateze dogmatic, în actiunea curentă, -fără să-si uite permanentele,- complexitatea vietii sociale. Sunt trăsături care i-au imprimat, în confruntare cu adversitatea situatiilor, caracterul unei stări de spirit în efervescentă creatoare.

Asezarea lumii în sistemul de relatii instituit de Dumnezeu este cheia de boltă a unei filozofii în spirit legionar. Chiar de la începuturile ei, Legiunea a respectat relatia ierarhică de primă importantă în viziunea sa, si i-a aprofundat rostul, pentru a nu gresi în decizii si luări de pozitie. Plecând de la constatarea, conform celui mai ortodox crestinism, că tot ce întocmim în ordinea terestră este sortit pieirii si transformă existenta în provizorat, Horia Sima îi găseste stabilitatea dincolo de ea. Acolo, forma si noimele lucrurilor sunt exemplar si anume făcute pentru a fi preluate în initiativele de aici. Această zonă supremă a realitătii revine statornic în gândirea lui, ori de câte ori caută să pună o problemă în termenii adevărati. La fel cum, trimiterea individ, neam, Dumnezeu, în relatia reală de la inferior la superior, este unitatea de măsură a justetei răspunsului. Individul e oprit să actioneze până când proiectul lui se conjugă cu interesele neamului, iar neamul, la rândul său, e îndreptătit să-si urmărească obiectivele doar dacă le-a asimilat vointei divine. Acestea sunt legile unui cosmos în care toate elementele se sustin si se protejează în linie ascendentă, pentru realizarea unei ecumenicităti universale sub ocârmuirea lui Dumnezeu. Fără să fie câtusi de putin un determinism, nimic nu se desfăsoară la întâmplare si nu este lăsat în voia unei dispozitii anarhice înăuntru unui asemenea sistem. Componentele lui, intrate în orbita dragostei divine, fac posibilă o concordie în sânul omenirii, anihilând antagonismele, ca o anticipare, chiar dacă palidă, a confluentei finale în transcendentă. Într-un astfel de univers, fără să fie ignorat substratul lui conflictual, rămâne pentru fiecare fiintă o posibilitate să-si găsească locul, pentru state si societăti, un prilej să arunce punti durabile între ele, iar pentru umanitatea întreagă, o cale de izbăvire. Respingând ideea lumii ca război între toti si toate, în care omului îi rămâne tragica dilemă să aleagă între a fi mistuit de singurătate sau sfărâmat de colectiv, solutia legionară preconizează o altă retea de raporturi, deschisă permanent salvării lui prin regăsirea temeiurilor din aurora creatiei. Departe de un pacifism utopic si cosmopolit, certat cu legile vietii de aici si de dincolo, ne aflăm în fata unui crestinism în translatie politică si socială.

Dacă cineva din marele public, fără să fi cunoscut Miscarea Legionară din surse primare, ci numai din zvonuri, va citi paginile consacrate în Docrina Legionară notiunii de libertate, va fi de-a dreptul socat. Părerea pe care si-o fi făcut până atunci, -că Legiunea predica interdictia libertătii de exprimare si gândire, înlăuntrul si în afara organizatiei, si practica o disciplină dezumanizantă, împinsă până la a cere membrilor săi să-si substituie propria judecată cu ordine primite de un stat major pretins infailibil, scutit si acesta să le judece –îi va fi tulburător de contrariată. E prezumtios, de bună seamă, să afirmăm că se va afla ca în fata unei adevărate fenomenologii a libertătii dar, în orice caz, va descoperi în ea aspecte si sensuri pe care nu-si închipuia că Legiunea ar putea să le cultive pentru a-si construi profilul. Si ar fi fost de neînteles ca autorul să pledeze teza integrării concomitente a individului în sfera neamului si a acestuia în legislatia divină, fără să nu se astepte să fie întrebat dacă această stringentă ierarhizare este sau nu compatibilă cu ideea de libertate. Or, din analiza notiunii, Horia Sima trage tocmai concluzia că integrarea aici este posibilă numai în sensul libertătii practicate efectiv si în esentă. În primul rând, el contestă posibilitatea unei libertăti exterioare, obtinute în traiul de fiecare zi, grevat de nevoi materiale si îngrădirii juridice. O astfel de libertate nu numai că nu este de înfăptuit, dar, căutând-o, individul ajunge să se anihileze singur. Libertatea accesibilă si proprie fiintei umane e libertatea interioară. Pe aceasta o putem cuceri doar dacă temperăm tirania exigentelor vietii sociale si impunem anumite centre de polarizare fluidului de afecte si pulsiuni divergente de care ne lăsăm purtati, de nicăieri către niciunde. E o rânduială necesară în masa unui material inform, care dobândeste astfel coerentă si contur. Ea contrazice numai aparent libertatea lăuntrică dar de fapt îi dă o directie hotărâtă si o pune în serviciul unor finalităti de primă urgentă. Descoperă într-o rostogolire haotică de psihisme stâlpi de orientare si salvează germenii creatori ai unor acte destinate altfel sterilitătii. Restrictia este aici o eliberare si legea unui stimulent.

Dacă relatia ierarhică de la inferior la superior, învederată de scara individ, neam, Dumnezeu, exprimă vocatia unei duble supuneri a omului fată de natiune si, prin natiune, fată de Dumnezeu, nu e mai putin adevărat că ea relevă si capacitatea lui de a se ridica la comandamentele natiunii si de a intui voia lui Dumnezeu. Faptul certifică destinatia fiintei umane de contopire cu cea mai mare unitate colectivă creată de Dumnezeu, natiunea, dar si pe aceea de a participa smerit la logosul divin. Individul trece de la o pozitie, într-un fel, subalternă, la una de supremă demnitate. Este un leit-motiv al gândirii lui Horia Sima, predispozitia să confere, în edificarea statutului uman, acestei puteri de supunere deplină fată de valorile primordiale, posibilitatea unei împărtăsiri cu însăsi substanta lor. Identificarea cu vrerile neamului, ca si smerenia înaintea voii lui Dumnezeu, devin un atribut al nostru conjugat cu dragostea spirituală. Tradusă printr-un elan creator care ne înzeceste puterile, dragostea este exonerată de autoritatea oricărui determinism, pentru că stă deasupra necesitătii. La fel, ea trece dincolo de marginile eului, cu un dinamism neistovit nici de încercările pe care ni le impun adversitătile din afară si nici de rezistentele propriei noastre inertii. “Ea este o tinerete fără bătrânete, o abundentă spirituală de resurse infinite. Sufletul în care sălăsluieste dragostea” –remarcă Horia Sima- “este inundat de o bucurie nemărginită. Această bucurie nu se poate compara cu nici una din bucuriile comune ale vietii, care, toate, fără exceptie, sunt provocate de satisfactii egoiste.” Dragostea, în viziunea lui, este, în fond, coloana vertebrală a constructiei doctrinare. Am putea spune că întregul sir de motivatii si resorturi pe care le invocă, figurează doar introductiv si îndeplineste o sarcină secundă, fată de rolul crucial pe care-l joacă dragostea. Capitolul închinat ei capătă intonatie de imn, împleteste precizia consideratiilor cu fiorul discursului liric si, explorând-o până la esentă, îi destăinuie gama de virtuti pe toate planurile existentei. Pe lângă analizarea celorlalte functii pe care le îndeplineste prin varietatea facultătilor ei, întâlnim aici, după câte cunoastem, cea mai completă interpretare a dragostei în ambiantă politică.

De asemenea, inaugurează un teritoriu încă necunoscut, al legăturii genetice dintre dragoste, -ca principiu activ de fuziune între fiinte, -si neam. Căci, fapt anevoie de admis teoretic, dar practic adeverit, individul nu are constiinta deplină a valorilor neamului său decât în momentul când începe să-l iubească. Abia de atunci îsi dă seama că ramificatiile genealogice ale neamului, pierdute într-un timp imemorial, coboară din transcendentă cu o certă functie istorică. Antinomiile individului subzistă atât timp cât, preocupat de sine si de interese imediate, nu vede în neam decât latura biologică. Dacă însă suntem pătrunsi că neamul este o entitate metafizică, si îi revine să urmărească în existenta ei terestră o finalitate transcendentă, atunci antinomiile individului, ca si discrepanta dintre el si neam, dispar. Recunoscându-si amândoi îndepărtata origine suprapământeană, nu se mai pot ivi între ei situatii în care individul să se simtă străin de neam, iar neamul ignorat de individ. Ar fi o greseală, însă, în lumina acestor raporturi, să vedem în neam un individ multiplicat iar în individ ultima subdiviziune a neamului. Greseala este posibilă numai când tendinta expansiunii nelimitate a individului, neînsotită de dragoste, refuză să-si elimine reziduurile egoiste străvechi. Libertatea si dragostea, doi din pilonii doctrinei legionare, sunt considerati, în tumultul vietii publice, termenii unui dualism ireconciliabil, dar tot ei, văzuti în perspectiva aspiratiei originare a fiintei umane, reprezintă latentele unei reale unităti.

Fixând locul viziunii legionare în ansamblul curentelor de gândire, validarea dragostei ca principiu universal câstigă în adâncime. Tributară adevărurilor crescute din viată si trăite în nuditatea lor, doctrina legionară se învecineste cu existentialismul de esentă crestină. Recunoaste existentialismelor aportul masiv în strămutarea câmpului de interes al meditatiei filozofice din natură în constiintă si importanta preeminentă pe care o acordă personalitătii umane, notiune al cărei continut egalează semnificatia omului nou în conceptia legionară. Face însă rezerve asupra directiei predominante a existentialismelor, de a despărti esenta de existentă. În filozofia legionară esenta mentine fenomenul într-o lume peremtorie, cu temelii de nezdruncinat si în relatie directă cu transcendenta. Prin esentă, lucrurile sunt acum si întotdeauna, aici si dincolo de ele, apte să-si dobândească ratiunea de a fi, care este si ratiunea propriei noastre existente. Oferă un posibil suport actelor prezente ori în proiect, si de felul cum le valorificăm zăcămintele creatoare avem parte de plenitudine sau, dimpotrivă, de sărăcie lăuntrică. Esentele prezidează zona cea mai adâncă a eului, ele deschid poarta către perenitate si sunt prin excelentă sediul dragostei. Postularea dragostei ca osatură a fiintei si promovarea ei ca esentă, îi desăvârseste legitimarea în plan filozofic si permite, totodată, întemeierea ei religioasă. Virtute de prim rang, cu puterea de a se desprinde de omenesc, atribut care îi atestă filiatia providentială, ea îl asează în sâmburele alcătuirii omenesti pe Hristos, propovăduitorul dragostei. Fundamentată religios prin ascendenta ei divină, iar filozofic, prin consacrarea ca esentă a personalitătii umane, dragostea îndeplineste functii multiple relevate, partial, în pasajul următor: “Ea întelege pe om cu nelinistile si suferintele lui, dar nu se asimilează cu nici una din stările lui emotive, ci tinde să-l scoată din vâltoarea lor, pentru a-i oferi un punct de sprijin fără egal, pentru a-l aseza pe un piedestal de pe care nu-l poate sfărâma nici o putere omenească. Dragostea spirituală e invariabilă, nu suferă fluctuatii. Odată ce individul a descoperit-o în interiorul lui îsi referă permanent la ea toate actele lui, nici un efort nu-i mai poate provoca crize si nici o nenorocire nu-l mai poate doborî. E însusi spiritul divin care-l sustine si-l călăuzeste.”

Doctrina legionară se constituie pe temelia dragostei si libertătii amplificate reciproc. Una din aspiratiile dragostei este eliberarea de remanentele răului a celor care o primesc. La rândul său, libertatea anihilează determinismele si face posibilă aparitia dragostei. Revărsare generoasă dincolo de limitele persoanei, dragostea nu poate încolti decât în climatul libertătii interioare. Limita si restrictiile abuzive, contrare libertătii, sunt deopotrivă contrare si dragostei. Datorită consubstantialitătii lor, dragostea si libertatea se însotesc în fiecare act. Cultivându-si aspiratiile, indivizii si colectivitătile crescute în duhul dragostei si libertătii, nu pot călca în picioare aspiratiile celorlalte entităti. Aici trebuie să subliniem particularitatea Legiunii în a-si urmări obiectivele politice, profesând o cu totul altă morală decât aceea care a prins din străvechime rădăcini aiurea si la noi. Este binecunoscută legea adoptată până acum în raporturile dintre state, neamuri si partide. Agresiunea din mobile născocite, răpirea de bunuri si teritorii în dispretul drepturilor celuilalt, chiar dacă raptul duce la un măcel general, ostilitatea permanentă, stratageme perfide, capcane diavolesti, intrigi detestabile, calomnii mârsave, în sfârsit, tot ceea ce geniul răului poate iscodi mai antiuman sunt excelentele acestei legi. Ca după o epocă de atrocităti, să urmeze o alta a gesturilor pacifice, a initiativelor larg umanitare, a declaratiilor pentru instaurarea relatiilor frătesti, toate la fel de mincinoase, la fel de viclean ticluite, ca pretextele care au dus la conflagratie. Incontestabil, apar si initiative cinstite, puse în slujba adevărului si păcii, dar ele sunt repede sugrumate de aceleasi mâini care au transformat lumea si viata politică într-un teatru de păpusi, inapte să protesteze dar înzestrate să slugărească. În fata acestor moravuri, în care se concurează fărădelegea cu josnicia, Miscarea Legionară, căreia veacul i-a dat să îndure toate samavolniciile cu putintă, si-a mentinut conduita prescrisă în adagiul lui Corneliu Codreanu: “Decât să învingi printr-o miselie, mai bine să cazi luptând pe căile onoarei !” În el rezidă una din sursele conceptiei în care Legiunea a înăltat morala dragostei si libertătii până la limita de sus a omenescului.

A iubi lumea si a lupta pentru libertatea ei este, după cum ne transmite experienta milenară, un exemplu care nu-ti iese în cale oriunde si oricând. A te dărui ei, însă, chiar când te condamnă fără să te cunoască, si ea însăsi nu-si doreste libertatea reală, este unul si mai rar întâlnit. Căci pentru a iubi lumea chiar când, ducându-te s-o îmbrătisezi, te ia la palme, si arătându-i adevărata libertate te face nebun, îti trebuie o credintă în menirea dragostei si libertătii pe care foarte putini o au si mult mai putini o înteleg. Ea îti rezervă adeseori, în loc de recunostintă –oprobiul, si nu stiu dacă trebuie să te consideri privilegiat când te acoperă de ridicol, si nu de noroi. Aceasta a fost, cu precădere, până acum, recolta Miscării Legionare, si stăruinta ei în a predica virtutile dragostei si libertătii, -uneori chiar fără să se bucure de receptivitatea tuturor membrilor săi – este un fapt care ar trebui să schimbe substantial optica unora, acreditată astăzi, asupra resurselor etosului legionar. Noi însine nutrim o teamă avizată fată de judecata tării pe care ar atrage-o votul nostru nelimitat în tot ce gândim si punem în practică. Dar, nu mai putin, ar fi o greseală să nu înregistrăm si stăruintele într-o directie care să ia în serios exortatia lui Corneliu Codreanu privitoare la imeperativul de frunte al neamului: “Telul final nu este viata. Ci învierea.”

Este, credem, locul să facem câteva precizări în legătură cu modul Legiunii de a întelege dragostea spirituală. Preponderenta acordată dragostei în zona subiectivă, cât si în cea obiectivă, nu trebuie confundată cu o uniformizare a faptelor sufletesti si a impulsurilor vietii sociale, până la a suprima în ele orice continut emotional, si a-l înlocui cu dragostea spirituală. Există în noi, ca urmasi ai lui Adam, precum se stie, o prezentă statornică a răului, pe care, dacă am contesta-o, am divorta de învătătura crestină dar si de bunul sint. Am nesocoti, de asemenea, îngrijorător unicitatea tuturor exemplarelor umane, refuzând să-l investim pe fiecare cu un mod personal de a lupta împotriva răului. A crede, asadar, în reducerea întregii complexiuni sufletesti la starea de dragoste, si a viza exprimarea ei sub aceleasi forme, în cazul fiecărui ins si în toate împrejurările, este, indiferent de bunele intentii de la care s-ar porni, o schematizare a omului interior până la caricatură. Se întelege că a atribui dragostei o standardizare a proceselor lăuntrice, rămâne un gând străin Legiunii, căci ea fiind permanent aplicată pe teren, previne practic inadvertentele. În cenceptia ei, dragostea este un model de urmat, o temperatură la care trebuie să ne plămădim deciziile, un mod de a ne regla raporturile, si mai mult decât orice, o fortă care ne întretine marile disponibilităti. Nu creste în fiecare ins de la aceleasi date si nu lucrează la fel. Tinde să-si sporească intensitatea în toate procesele sufletesti, pentru a le imprima o directie potrivită cu rânduiala divină. Domină lupta cu răul dar sechelele străbune o împiedică să-l elimine total. Reuseste să-si ordoneze actele subiective, păstrându-le specificitatea, după cum si-o păstrează intactă pe a sa. Ideal, totusi tangibil, treptele lui superioare rămân învăluite în taine, si cel ce le atinge are prea putin reprezentarea lor si aproape deloc priceperea de a le da grai. Si, peste toate, chiar dacă semnifică o eliberare de ingerintele lumii, se impune ca un imperativ cerut de noi însine. Trebuie să adăugăm, ca o parafrază a celor spuse mai sus, că dragostea si elanul creator instituite de Providentă, nu se manifestă esalonat, într-o succesiune imuabilă, trecând pe etape de la individ la neam si de la neam la Dumnezeu. Si dragostea, si elanul creator se despletesc fără întreruperi, antinomii, crize lăuntrice si delimitări reciproce, amândouă intrând în aceeasi albie, care-si lărgeste cuprinsul pe măsura consolidării omului lăuntric. Chiar dacă au cunoscut câteva momente de grea cumpănă, ele nu mai persistă după maturizarea stării de dragoste. Ar fi însă nefirească pretentia suprimării oricărui ecou emotiv si scutirea totală de strădanii, reculuri si recuperări.

Sistematizând ipostazele dragostei în relatia cu cei trei factori din arhitectura lumii invocati până aici, si trăgând concluziile cuvenite, suntem tentati să deducem că dragostea spirituală atinsă de om este numai un stadiu de prim ordin al spiritului dar însusi centrul marilor realităti ontologice, si, ca atare, Dumnezeu, neamul si fiinta umană, sunt trei încorporări în ordine ierarhică ale dragostei universale. Fără voia noastră ne amintim cuvântul evanghelistului: “Dumnezeu este dragoste.” Viziune stenică departe de existentialismul centrat pe ideea absurdului, a disperării, si mai departe încă de egocentrismul contemporan, năzuinta doctrinei legionare este de a reda omului punctul de echilibru între cer si pământ.

Dar această treime de prim ordin este un izvor de dragoste, Horia Sima nu vede în ea o finalitate. Ea, singură, este o cale care trebuie să ducă la învierea prin moarte, dar la o moarte concepută ca pronaos al învierii, învierea fiind un alt cuvânt pentru mântuire. La rândul ei, învierea e stadiul culminativ al asezării sub semnul mântuitilor, în urma Judecătii de Apoi. Potrivit putinelor noastre cunostinte, nimeni dintre muritorii de rând nu are în cursul existentei certitudinea mântuirii lui. Valabilă pentru individ, aceeasi conditie rămâne valabilă si pentru neam. Exceptie ar putea să facă marii sfinti, dar a căror trecere smerită, cu toate că am vrea să aflăm contrariul celor ce am dedus, n-a lăsat vestigii lămuritoare asupra acestei certitudini. Moartea, ca preludiu al salvării, îsi pierde spectrul obsedant si, într-un fel potrivit întelegerii noastre, se umanizează. Suntem tentati să credem că persoanele urmărite permanent de frica mortii –numai dacă nu sunt cazuri patologice- denotă o neputintă organică de a crede în viata de apoi, sau cel putin acuză o gravă îndoială. În orice caz, cine nu caută să se pătrundă că finalul vietii aduce o transformare înlăuntrul unei alte lumi, că înseamnă un pas către viata de dincolo, unde valorile vietii de aici ating absolutul iar nevoia noastră de adevăr, dreptate, pace si frumos e satisfăcută după un etalon infailibil, acela se va cutremura la simplul gând al mortii si va vedea în ea cea mai inumană sentintă a răului originar.

Respinsă de unii politologi ca permanentă istorică, Horia Sima pune în discutie continutul natiunii si îi relevă esenta în cadrul unei analize amănuntite. Constată că toate componentele clasice invocate în formarea ei: teritoriu, istorie, limbă, traditii, cultură si religie n-o pot exprima îndeajuns. Teoria atomistă o explică mai mult decât cea istorico-traditională dar nu-i desluseste originea si nu-i reliefează temeiurile. Numai atribuindu-i o geneză transcendentă suntem în măsură să-i limpezim aparitia, să-i surprindem personalitatea distinctă, tendintele de afirmare si, îndeosebi, să-i adâncim motivatia istorică. Descinsă din trancendentă, fiinta ei concepută aprioric, se încorporează în substanta lumii si îsi dezvoltă virtualitătile după râvna cu care se confundă cu menirea sa. Chiar dacă obârsia transcendentă a natiunii si drumul parcurs până la stadiul final, ar sugera unele similitudini cu obiectivitatea hegeliană a ideii absolute si realizarea ei în lumea de aici, deosebirile dintre ele sunt manifest considerabile. O vointă personificată, care lipseste cu desăvârsire în obiectivarea heligeliană a ideii absolute, determină atât geneza natiunii, cât si istoria ei, iar dacă ideea, actualizându-si inexceptabil potentialitătile, revine realizată din lumea spatio-temporală în plan supraistoric, destinul natiunii poate fi si ratat în urma unor persistente erori politice si dezorientări spirituale. Recunoastem aici o dominantă a gândirii lui Horia Sima, care exclude posibilitatea înfăptuirii unui proiect national, oricât ar fi de solid motivat si inclus în suita evenimentelor, atâta vreme cât nu este total sustinut de vointa colectivitătii si a conducătorilor ei. Coeficientul de creatie si jerfă hotăreste în cele din urmă, soarta oricărei natiuni, pentru că tot ce începe din pragul ei, chiar sub oblăduirea Providentei dar nu se bucură de o dăruire neconditionată din partea oamenilor, nu are sanse să se împlinească. Plecând de la factorii constitutivi ai natiunii, adică de la întreitul patrimoniu biologic, material si spiritual, exprimat de fiecare, pe rând, în fiinta ei vitală, cadru natural si cultură, rolul de seamă îl rezervă culturii. Fondul ei constă în conceptia despre Dumnezeu, lume si viată, rod al revelatiei si trăirii colective, apoi, în onoarea pe care o dobândeste natiunea în lupta pentru promovarea acestei conceptii si, în sfârsit, în produsele ei pe toată aria gândirii si artei. Dar spiritul crestin în care-si reprezintă această formatie trinitară, determină rostul si capacitatea culturii de a traduce-o în operă.

Din păcate, evidenta faptelor dezminte ideea că neamurile îsi păstrează pentru vecie, indiferent de gravitatea erorilor lui, integritatea biologică si spirituală. Nu este vorba aici de un spenglerianism pornit să vadă în diacronia unei natiuni acelasi declin ca în biologia unui individ. Horia Sima nu crede că un neam merge, oricum, spre o extinctie inexorabilă. Dimpotrivă, în locul unei fatalităti neutre, constată o înlăntuire de cauze vii, precise, nu însă cu neputintă de evitat, care-i pregătesc decăderea si o elimină din istorie. Începând cu încremenirea pe o creastă cucerită deja, sau pe platforma unor deziderate satisfăcute deplin, si sfârsind cu obstinatia în a crede că etaloanele ei de evaluare sunt infailibile, toate decurg din greseala de a se cantona în bunurile pământesti dobândite până atunci, consecintă a răsturnării raportului dintre spirit si materie, în favoarea ultimei. Cheia dăinuirii unei natiuni stă în vitalitatea culturii ei. Ea este inelul de legătură între istorie si supraistorie, unde-l întâlneste pe Dumnezeu. Această primordialitate recunoscută culturii, prezentă de la obârsie în textura Legiunii, a prins cu timpul rădăcini si o păstrează nealterată în toiul rătăcirilor din jurul ei.

Nu rareori s-a spus că între cultură si istorie are loc o respingere mutuală. Istoria, zice-se, ar strămuta polii existentei în manifestările politice, destinate să reglementeze raporturile de ordin exclusiv material si biologic dintre comunitătile organizate: statul si natiunea. Cultura, dimpotrivă, îsi rezervă ca domeniu funciar ordinea spirituală desprinsă de orice contingente materiale. Asadar, istoria se situează într-un domeniu de conflicte si confruntări, care merg până la masacru, în vreme ce cultura pluteste într-o zonă a păcii permanente si a armoniei universale. În realitate, ambele, si istoria, si cultura, au o geneză comună, obiectivată în conceptia despre Dumnezeu, lume si viată a colectivitătii. Strădania acesteia de a implanta în mijlocul ei si pretutindeni marile idealuri care o călăuzesc, generează în plan politico-social istoria si în plan spiritual cultura. Conform cu firea lucrurilor, cultura trebuie să patroneze istoria, căci o cultură ruptă de istorie rămâne un ansamblu de abstractiuni sortite disparitiei printr-o sterilizare progresivă. După cum, o istorie refractară la cultură deschide larg poarta transformării raporturilor dintre state si natiuni într-un carnaj interminabil. Esential este ca actiunea istorică să se pătrundă de comandamentele culturii, iar cultura să alimenteze sufletele cu teluri si năzuinte, care previn căderea în animalitate si nimicnicie.

A devenit în ultima vreme un subiect obisnuit de patetice revendicări salvargardarea identitătii culturale. Prin ea nu trebuie să se înteleagă altceva decât grupul de trăsături originale care delimitează în chipul cel mai pregnant o natiune de alta. Nu este o chestiune de orgoliu această dorintă a natiunii de a fi ea însăsi, de a nu fi confundată cu alta, si nici o condamnabilă veleitate să facă figură singulară în concertul universal. Identitatea natională răspunde unei necesităti irepresabile derivate din fireasca manifestare a virtualitătilor natiunii. Ea nu poate să trăiască si să-si realizeze menirea decât asa cum i-a fost dat să fie, asa cum a fost modelată de mâna Creatorului. Fortând putin nota, o natiune care nu vrea să fie ea însăsi, nu este deloc. Identitatea culturală o salvează de la moartea în spirit si, prin aceasta, si de la moartea în istorie. Tot aici este locul să vorbim despre influentele pe care le suferă o cultură. Incontestabil, nici o cultură nu este scutită de influente. Unele culturi le suferă mai mult decât altele, pentru că fluctuatiile soartei n-au distribuit influentele în mod egal. Importantă nu este atât influenta suferită ca atare, cât capacitatea de-a asimila-o si preface în bunuri care poartă pecetea specificitătii culturii influentate. Simplul fapt al înrâuririi nu trebuie considerat ca un fel de agresiune sau ca un imperialism cultural exercitat asupra unei colectivităti cu o evolutie mai lentă sau cu o vocatie culturală oscilantă, la fel cum ar fi înrâurit, nu trădează un servilism ori o absentă a personalitătii, ci închipuie o probă edificatoare asupra puterii de a năzui mai sus în plan spiritual.

Asemănătoare cu formula ternară: individ, neam, Dumnezeu este si trinitatea individ, colectivitate natională, natiune. Nici una dintre societăti n-a fost ferită de antinomiile dintre individ si entitătile superioare lui. Epoca modernă este, mai ales, teatrul tendintelor de afirmare a individului în contra organizatiilor sociale si de cult, care vor să-l cuprindă si să-i impună legile lor. Între aspiratia de realizare a individului si exigentele cadrelor mari a existat o luptă continuă desfăsurată, de obicei, în dauna amândurora. Horia Sima gândeste că individul, colectivitatea natională si natiunea sunt trei momente din dezvoltarea aceleiasi substante, care la capătul ultimului stadiu tinde către mântuire. Plămădite, în fond, toate cele trei entităti, din acelasi aluat care semnifică, fiecare, modalităti diferite în a sluji scopurile finale, raportul real dintre ele nu trebuie să fie discordie si conflict, ci de conexiune si conlucrare. Astfel, individul nu mai este expus unor posibile ingerinte din partea colectivitătii nationale si ambele se pot solidariza cu obiectivele natiunii.

Un alt dualism este acela dintre politică si religie. El a pus totdeauna fată în fată puncte de vedere care reduc raportul dintre politică si religie la o problemă de ierarhie spirituală, ignorând că ea este si una de organizare socială. Aproape în unanimitatea discutiilor s-a concis că politica nu are, si nici nu trebuie să aibă, vreo contingentă cu religia. Mai mult, prezenta religiei în politică ar răpi acesteia forta, iar tentativa politicii de a se împleti cu religia ar fi sfârsit invariabil printr-un penibil esec. În viziunea legionară, desi politica si religia îsi împlinesc menirea pe două planuri de existentă deosebite, totusi ele comunică si se asociază într-un proces cu aceeasi finalitate. Politica, în adevărata ei ratiune, organizează societatea astfel încât grupurile si indivizii să descopere o platformă de interese convenabile tuturor. Această confluentă de mobiluri nu ar fi posibilă fără adoptarea principiilor pe care religia le preconizează, prin definitie. Pacea si buna întelegere, deziderate ale actiunii politice urmărite în sânul societătii, sunt, în fond, chemarea Bisericii care adaugă la ea predica imitării lui Hristos. Este lesne de prevăzut un decalaj între politică si religie, deoarece politica anevoie va putea să se înalte la nivelul trăirii preconizate de Mântuitor. Rămâne ca religia să nu întoarcă spatele politicii, ba, dimpotrivă, s-o călăuzească permanent. Când acelasi ins care face politică este si adeptul unei religii, atunci a-si crea conflicte între cele două preocupări ar fi să-si provoace singur dezechilibrul si nerealizarea.

Odată discutate capitolele referitoare la raporturile dinlăuntrul disciplinelor majore si variatelor activităti, Horia Sima trece la problemele de organizare a natiunii, statului, vietii politice si, în final a Miscării Legionare. Elementul de garantie a functionalitătii unui stat rezidă în aportul elitei conducătoare. Dacă pentru toate îndeletnicirile specializarea este un imperativ, cu atât mai mult va fi pentru cea mai complexă dintre ele: conducerea statului si organizarea natiunii. În afara pregătirii de specialitate, misiunea de conducere pretinde o aptitudine rar întâlnită, care se numeste stiinta, dublată de intuitie, a legilor de viată si de moarte ale unui neam si ale oricărei societăti. Grefată pe mănunchiul de calităti proprii omului de elită, dintre care nu putem să nu cităm: profesionalitatea, viata sobră, credinta în Dumnezeu si puterea de dragoste, toate la un loc formează o adevărată temelie a statului. Nu trebuie omis fluxul necesar de solidarizare a membrilor elitei în urmărirea acelorasi obiective. Perpetuarea elitei rezidă în aplicarea consecventă a principiului selectiunii, adică în recunoasterea valorii în sine a membrilor, fără imixtiunea unor criterii străine de obiect. În pregătirea unor asemenea elite, educatia morală joacă un rol important, dar si ea trebuie sprijinită de un mediu convergent, fără să se uite că educatia si mediul devin eficiente numai prin donatia naturală si efortul subiectului educat.

Conditia fericită a statului este să se grefeze pe natiune. Natiunea generează statul iar acesta formele de consolidare a natiunii. Pentru propăsirea natiunii, edificarea statului este totodată capitală si firească. La fel, cum contribuie la durabilitatea lui, valorificarea potentialitătilor natiunii –legătură care se regăseste pe deplin în formula conform căreia statul este natiunea organizată. E normal ca, după aglutinarea natiunii, aceasta să-si caute expresia în cadrele statului, pentru a-si îndeplini rostul pe pământ. Fiind fata manifestă a natiunii, statul traduce în operă fortele ei latente. Îndrumate în directia natiunii, prioritătile statului devin si ale ei. Aici este atinsă o latură aparte a tinutei Miscării Legionare fată de adversari. Refuzând să adopte armele miseliei chiar când este lovită cu ele, ea si-a făcut din acest comportament un punct de doctrină si, mai mult, un angajament de onoare. Aceeasi elevatie, dar în alt registru, respiră îndemnul lui Corneliu Codreanu, reluat de Horia Sima, de a concilia cele două principii de guvernare, ale autoritătii si libertătii, printr-un altoi de sorginte crestină – principiul dragostei. Plecând de la constatarea că autoritatea tinde să degenereze în despotism si libertatea în anarhie, singura modalitate pentru a păstra aceste principii în circuitul lor normal, ferit de excese si mistificări, este să fie pătrunse de dragoste. Dar dragostea nu poate fi concepută în raporturile dintre stat si natiune, si între membrii natiunii, cu generozitatea si fervoarea dintr-o familie sau dintr-un grup restrâns de persoane. Ar trebui să uităm că statul – situat prin destinatie la antipodul sentimentalitătii – este îndreptătit să recurgă la fortă, când se izbeste de opozitii nejustificate, iar libertatea, la proteste si luptă civilă, când i se suprimă prerogativele. În relatiile dintre marile entităti din domeniul public, unde grupurile de preocupări se preschimbă în institutii iar individul în factor social, dragostei îi revine, cu precădere, să stimuleze constiinta îndatoririlor tuturor fată de toti, si să pună în lumină mobilurile înalte dinaintea cărora exceptările de la obligatii sunt excluse. Dragostea îsi certifică în acst context universala predispozitie spre fuziune spirituală, depozitată în noi.

Miscării Legionare i se aduce acuzatia că este antidemocratică si repudiază standardele de organizare derivate din acest sistem, cu toate că ea a consimtit întotdeauna să ia parte la competitia politică instituită de democratie. Si nu ea a desfiintat-o, ci pretinsii ei apărători care o sustineau numai din calcule personale, si nu dintr-un atasament de principii. Legiunea nu confundă formula democratică cu ideologiile apărute din eroare sub egida ei. Democratia poate reclama să pună în ordine concurentele dintre partide pentru dobândirea puterii în stat, dar nu să le furnizeze idei si concepte în vederea operei de guvernare. Democratia elaborează norme si legi, de pildă, în efectuarea alegerilor pentru a fixa termene dreptului de exercitare a puterii si a-i prescrie limite si regulamente cărora să se supună, dar nu e făcută să-i umple cu teorii si principii continutul doctrinar. Utilitatea democratiei este incontestabilă, si atâta vreme cât o vor cere realitătile, Legiunea, în acord cu derularea firească a lucrurilor, va promova-o.

Proportia de unanimitate a vointei populare, mincinos înregistrată sub dictatura stacojie, trezeste astăzi tăioase ironii ori de câte ori este adusă în discutie. Cei patruzeci si cinci de ani pe care i-am îndurat în comunism au compromis pentru nu stim câtă vreme ideea că lumea românească ar putea să îmbrătiseze vreodată în chip covârsitor politica unui partid. Se ignoră că guvernările bazate pe majorităti insignifiante au fost la noi si insignifiant de productive. A năzuia acum spre totalitatea adeziunilor unei tări, cel putin în împrejurări exceptionale, este egal ca o puerilă utopie si, mai mult, cu o mascată pregătire a dictaturii. Ca si cum colectivitatea natională, sustinută de multitudinea elementelor comune (teritoriu, interese, scopuri, cultură etc) ar genera o primejdie internă si externă dacă ar deveni realmente o mare familie. Si, dimpotrivă, ar trebui, ca să garantez normalitatea, să conserve cu titlu definitiv starea de divergentă generală. Ar însemna atunci că societătile, aflându-se în circumstante care le amenintă destinul si, ca atare, le pretind în replică participări total convergente, să-si rateze momentul istoric si să-si sape singure groapa de dragul divergentelor. Realitatea lucrurilor atestă însă că în marile cotituri si la grele răspântii colectivitătile au stiut să-si regăsească instinctul vital si s-au încolonat în cvasi-unanimităti. Sunt momente de magnifică iluminare colectivă capabile să se înalte la nivelul de ecumenicitate natională. O asemenea coeziune doreste să imprime colectivitătii românesti Miscarea Legionară, si chiar dacă durata ei este fatalmente circumstantială, trebuie prelungită în spirit crestinesc cât mai mult, până la o nouă încărcătură de efuziuni si atitudini unitare.

Horia Sima nu si-a conditionat elaboratul doctrinar de accesul iminent la putere a organizatiei pe care a condus-o cincizeci si trei de ani. Se desprinde elocvent dintre rânduri că, înainte de a juca un rol politic –fără, bineînteles, să minimalizeze importanta politicului- Legiunea vrea să reprezinte o permanentă de spiritualitate si orientare pertinentă în viata natiunii. Ea n-a fost plămădită cu o scadentă timpurie, ci pentru că s-a încorporat în vitregiile si ridicările ei, tot astfel încorporată vrea să se înfătiseze la Judecata din urmă. Încât, inamicii ei manifesti si potentiali să fie convinsi că n-au motive de anxietate, să-si concedieze teama alimentată de scenaristii spectacolului politic si să ia act de faptul unic pe meridianele noastre, că Miscarea Legionară nu vizează neapărat puterea, dar vizează neapărat o finalitate crestinească pentru întregul neam.

Din acest compendiu de repere tematice, pe unele ne îngăduim a le sublinia.

Libertatea spirituală a individului escaladează determinismele. Ea poate să-i domine fluctuatiile emotionale, deschizându-se către o lume statornică de valori destinate să fie un posibil prototip al initiativelor sale majore. Aria ei de expansiune este infinită când îsi regăseste raporturile primare cu neamul si Dumnezeu. Atât natiunea cât si fiinta umană, având o geneză supralumească si fiind purtătoare ale comandamentelor ceresti, îsi atrag din substanta divină vesnicia si, odată cu ea, responsabilitatea actelor. Răspunzător pentru ceea ce face, cât si pentru ceea ce se obstinează să nu facă, individului, prin similitudinea sa cu dumnezeirea, i se deschid toate posibilitătile, afară de aceea a manifestării lui prin altul, si nu prin el însusi. A-ti “tatona” sansele de mântuire prin delegatie dată cuiva sau a lua decizii prin el este egal cu o anulare a vredniciei umane. În schimb, paradoxala situatie a omului care se lasă total în voia lui Dumnezeu, desi pare o resemnare, este o faptă de eroism singular, întrucât pretinde o sublimă subsumare în divinitate. Sub raport rational, e o contradictie această părăsire în voia altuia, concomitent cu strădania neostoită de-a ajunge de partea dreptilor. Dar noi nu ne putem pierde în Providentă, si totodată să rămânem în afara Ei. E o particularitate a făptuirii care jinduieste transcendenta, să topească antinomia dintre concepte, prin vointa pusă în act. Acest moment de singurătate acută a omului, când se abandonează total divinitătii, dar agresat de răul din lume în permanentă activ, răspunde având sentimentul că luptă numai cu propriile puteri, rezumă demnitatea lui supremă, pozitia magnifică pe care o detine în univers. E o situatie pe care legionarii au cunoscut-o adesea si direct în anchetele îndurate în căutarea de noi perspective, în stabilirea solutiei optime în răspunderea pentru viata altora implicată în viata lor, în fatalele dileme suscitate de contrarierea lucrurilor pământesti, când au trebuit în final să ia o decizie întemeiată.

Doctrina legionară nu este o constructie încremenită, si nu va fi nicicând. Ea are, ce-i drept, liniamente care s-au cristalizat si principii imuabile. Dar câmpul ei de aplicare e imprevizibil si necuprins. E o tristă supusenie să renunti la căutări de orizonturi inedite, sub motivul că cele existente sunt deajuns. Legionarii nu se împacă cu modalitătile consacrate, cu căile bătătorite până la pietrificare. Tentatia tărâmurilor noi dă expresie dinamismului lor interior, însă intuitia limitelor maximale îi fereste de erezii. Pe de altă parte, s-a învesnicit ca o incurabilă eroare a speciei umane, să caute, spre paguba ei, împăcarea opozitiilor funciar antinomice, să inverseze desfăsurarea naturală a lucrurilor. Si trebuie să recunoastem că, desi n-a reusit niciodată, din nefericire, n-a renuntat. De aceea, deplasarea centrului de interes al preocupărilor din sfera terestră, plină de contrarietăti si tentatii posibile, în zarea aspiratiilor supralumesti, marcheză un capitol de seamă în catehismul Legiunii. Izvor de apă vie în ceasuri pândite de moarte, ea le-a adăpat echilibrul moral si combativitatea.

Cititorul circumspect va fi poate pornit să semnaleze în paginile acestei cărti, un recurs insistent la spiritualitate. Într-adevăr, revin adesea si termenul, si ideea. Dar să nu uităm că loviturile grele pe care le-a primit Legiunea si prelungirea mentinerii ei în ilegalitate dincolo de orice ratiuni, au constrâns-o să-si creeze o structură de rezistentă. Ea s-a concretizat în râvna de a-si atenua sensibilitătile si fluctuatia emotivă, centrându-le pe o axă de solidă spiritualitate. Pe ea pivotează si îsi pierde virulenta dureroasa gamă de amărăciuni, întristări, dezamăgiri, răni sângerânde, exaltări primejdioase, întrebări nelinistite si toate urmele pe care le-au lăsat atacurile declansate înpotrivă-i cu furie nestinsă. E un gest preventiv, această structură de rezistentă, a cărei tărie te face să ghicesti în barajul ei, prezenta unor virtuti binecuvântate de Sus.

Înainte de a încheia, e util să definim pozitia factorilor cheie: individ, neam, Dumnezeu, în cosmosul uman, asa cum îl concepe Legiunea. Desigur, mintea noastră, care nu poate vehicula abstractiuni decât reprezentându-le spatial, acceptă greu că transcendenta, imanenta, straturile telurice si alte existente impalpabile se află, pur si simplu, si în noi, iar prin spiritul nostru si al altora, se află pretutindeni. Lumea ideilor este adimensională, si nu ne pretinde nici un efort s-o ducem în noi oriunde si oricând. Neamul, ca perpetuitate istorică, cu un început indefinibil si o finalitate prelungită în vesnicie, există, de bună seamă, în afara noastră dar există si în noi. Oricât ar fi de categorică realitatea lui obiectivă, atâta vreme cât nu avem constiinta ei, pentru noi neamul nu există. Dar dacă realitatea sa obiectivă ar începe să se destrame, în urma unor seisme si vitregii repetate, realitatea lui subiectivă însă, imaginea lui din constiinta noastră, rămâne intactă. Ea continuă să trăiască întreagă în noi, cu conditia să fim convinsi că si-a împlinit, fără odihnă, destinul, dacă, bineînteles, a avut această hărnicie. Oricum, neamul detine un loc privilegiat în constiinta noastră, fie că îl deplângem sau îl proslăvim, fie că ne evocă o istorie nenorocoasă sau că, dimpotrivă, ne aprinde visuri si nădejdi. El este inseparabil de noi, îl purtăm mereu în gânduri ca pe constiinta noastră lărgită, ca pe un orizont fără limite descoperit în noi. Fiindu-ne, de asemenea, prezent ca o exigentă fată de propria noastră persoană, ne trezeste puteri si elanuri care, altfel, ar fi zăcut nestiute. Iar dacă fiinta lui Dumnezeu, ca realitate obiectivă, este infinit mai categorică decât a neamului, si tot astfel, ca realitate subiectivă, o lăsăm să ne pătrundă functiile duhovnicesti, atunci spiritelor alese le este dat să se simtă resorbite în El până la disparitie, ca si cum în locul lor ar vietui divinitatea. Dacă însă ne-am lăsa stăpâniti de vechea reprezentare spatială a neamului si a lui Dumnezeu, ca existente funciar exterioare nouă, prima, în societate, iar a doua, într-o altitudine superlativă, si am intra în contact cu ele părăsindu-ne făptura intrisecă, prezenta lor în miezul de foc al constiintei si contopirea cu noi ar fi cu neputintă. În vreme ce, integrându-le în eul nostru vom conlocui cu ele purificati ca de o prezentă sacrală. Ca atare, nu putem uita că Dumnezeu si neamul sunt în noi, că nu este nevoie să-l căutăm extravertindu-ne inutil, deoarece amândoi se află de totdeauna în fiinta noastră, ceea ce trebuie să ne pătrundă că, în egală măsură, îi putem profana ori slăvi, prin nevrednicia ori prin nesatul nostru de certitudini si realităti esentiale.

Pentru o subliniere finală, în doctrină găsim permanentele Miscării Legionare, pe când în organismul politico-social care o însoteste –manifestările. După cum, Legiunea, ca institutie spirituală, precede si precumpăneste organizatia politică.

MIRCEA NICOLAU

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s