Victor P. Garcineanu – Din lumea legionara

1. CE ESTE MISCAREA LEGIONARĂ

Miscarea Legionară nu este o miscare politică. Ci o revolutie spirituală: o miscare care a transformat viata românească nu în manifestările ei, ci în esenta ei.
Fireste că există o manifestare politică a miscării legionare. Si o miscare culturală. Si una socială. Si alta morală. Dar fiecare din acestea si toate la un loc nu sunt decât oglindiri pe planuri variate a unei puteri mai înalte ca toate aceste manifestări, depăsindu-le pe toate si, mai ales, fecundându-le pe toate: puterea spirituală. Legionarismul aici îsi are valoarea lui unică: în aceea că a izbutit să pună în miscare realitatea centrală a vietii: spiritul.
Miscarea Legionară este înainte de toate o revolutie spirituală, una din acele prefaceri lăuntrice si totale ale sufletului omenesc, care nu se petrec în istorie decât la răscrucile vremii, la deschiderile de epocă.
Nu un partid politic se ridică prin Miscarea Legionară. Ci o lume nouă se naste, în întregime si organic: lumea legionară.

2. PE CE SE SPRIJINĂ MISCAREA LEGIONARĂ

Fireste că o miscare cu temelii sufletesti atât de adânci si cu orizonturi atât de vaste nu se poate realiza oricând si oricum în istorie. Si nici de către oricine.
O miscare sufletească cu adâncimea si în acelasi timp cu orizonturile legionarismului este un fenomen de suflet omenesc, pe care istoria nu-l realizează decât atunci când Dumnezeu orânduieste o rodnică potrivire. Toate schimbările mari în lume s-au petrecut numai atunci când s-au putut alătura cei doi factori decisivi în istorie:
a) năzuintele adânci ale sufletului colectiv si
b) o personalitate creatoare care să le fecundeze.
O lume nouă nu se naste decât atunci când toate năzuintele sufletului colectiv – oarbe si haotice de felul lor – sunt fecundate, adică scoase din starea de permanentă latentă, delimitate din virtual, trecute în actual si în concret, prin puterea de fixare a unui creator de geniu. Care, prin aceasta e genial: este omul reprezentativ. În jurul axei care e personalitatea sa, toate elementele nebuloase vin si se asează după afinităti si valente, după o mare lege de armonie si din haos se încheagă o lume.
Lumea legionară se încheagă, azi, determinată de această mare lege cosmică. Lumea legionară se realizează azi din năzuintele adânci si permanente ale neamului nostru, care se cristalizează, în sfârsit, în jurul celei mai reprezentative personalităti pe care Dumnezeu a hărăzit-o istoriei românesti.

I. Năzuintele sufletului colectiv al neamului.
Suntem un neam de oameni nobili.
Fiindcă suntem singurul neam care păstrăm aici, în această parte a Europei, traditiile pământului si ale cerului de deasupra noastră.
Fiindcă suntem singurii stăpâni din vremuri imemoriale pe pământurile acestea peste care toate neamurile, dar absolut toate neamurile, care ne înconjoară, au venit mult mai târziu. Oaspeti pe pământurile acestea sunt si ungurii si bulgarii si sârbii si rusii si polonii si slovacii.
Si totusi suntem un neam cu soartă tragică. Căci neamul românesc nu a putut realiza, până azi, o istorie luminoasă. Istoria noastră are numai frânturi de glorie: Mircea, Stefan, Mihai, Horea, Mărăsti, Mărăsesti.
Dar toată istoria noastră- modestă si chinuită în însirarea ei, glorioasă în toate momentele ei de izbucnire – demonstrează din plin posibilitătile neamului nostru. Sufletul colectiv românesc a fost întotdeauna – dar absolut întotdeauna – un suflet care a răspuns total la toate marile chemări. Ce minunată ridicare de suflet românesc înseamnă domnia lui Stefan, a lui Mihai, înăltarea lui Horea, a lui Tudor, momentul Cuza-Vodă, momentul sufletesc al Ligii Culturale, momentul 1916.
Ce mare ridicare de suflet românesc înseamnă fanatica miscare populară în jurul figurii generalului Averescu. Si miscarea nationalistă de la 1922. Si imensa, oarba popularitate a Partidului National Tărănesc în 1928. E semnificativă izbucnirea aceasta de suflet colectiv, orb dar neobosit, repetată asa de stăruitor, cu toate deceptiile, de la război încoace. Lucrul acesta dovedeste în chip izbitor, împotriva mentalitătii imbecile stăpânitoare azi, că neamul acesta nu e de loc un neam sceptic, nici individualist, nici obosit. Ci e un neam a cărui năzuintă socială, al cărui idealism si a cărui putere de credintă – deci de creatie – sunt nelimitate. Care neam ar mai fi fost în stare de efortul acesta de idealism gratuit si nesfârsit? Întrebati-vă, numai, dacă poporul italian ar fi fost în stare să repete fenomenul minunat de aderentă colectivă în jurul unui om, dacă Mussolini i-ar fi înselat pe italieni în asteptările lor.
De ce atunci aceste mari posibilităti sufletesti nu s-au realizat efectiv într-o istorie glorioasă?
Pentru că până azi soarta ne-a tinut mereu într-o dramatică nepotrivire. De la război încoace, nu mai avem oameni. Iar până la război, când mai erau oameni, nu era vremea lor. Căci oricât de mare va fi fost personalitatea lui Stefan (sau oricât de mai mare ar fi putut fi personalitatea d-lui Iorga), o miscare sufletească românească de proportiile, de adâncimea si orizonturile legionarismului nu s-ar fi putut realiza, pentru că atunci sufletul românesc nu avea constiinta înaltă a tuturor posibilitătilor sale. Neexistând înglobarea efectiv istorică a sufletului românesc, asa cum s-a făcut ea prin unire, nu s-ar fi putut realiza circulatia totală de valori sufletesti si închegarea ultimă a sufletului colectiv românesc care să ducă la tensiunea legionară. Fenomenul legionar nu era posibil până la război, pentru că sufletul românesc nu avea la îndemână constiinta globală a puterilor sale. Iar de la război încoace, legionarismul nu s-a putut realiza pentru că, desi sufletul colectiv românesc a ajuns la maximul tensiunii, în toate momentele decisive au lipsit oamenii exceptionali care să canalizeze cu geniul lor această tensiune.
Dar dacă fenomenul legionar până azi nu era posibil, azi e fatal.
Astăzi, pentru prima dată în istoria românească, Dumnezeu a hărăzit potrivirea rodnică a acestor două puteri: sufletul colectiv românesc ajuns în sfârsit la constiinta totală a valorilor sale si prezenta simultană a unui conducător exceptional.

II.Prezenta în istorie a Căpitanului
Acest conducător exceptional este Căpitanul. Lumea legionară se naste din virtualitătile sufletului românesc prin prezenta polarizatoare a Căpitanului.
Personalitatea acestui om e reprezentativ românească prin aceea că e singurul om politic care crede în Dumnezeu. Nu numai că el crede. Dar crede că politica e supusă si ea lui Dumnezeu. Prin aceasta e pe linia românească a lui Stefan cel Mare.
Personalitatea acestui om e unică prin bogătia fără sfârsit a tuturor însusirilor lui. Pus în fata oricărei situatii de viată, omul acesta a putut întotdeauna si va putea întotdeauna să facă fată. Pentru că are la îndemână toate însusirile sufletului omenesc.
Omul acesta e un cerebral si un sentimental în acelasi timp, e rational si mistic, e bun si aspru, blând si neiertător, voluntar si domol, mândru si modest, tenace fără să fie rigid, idealist fără să fie utopic, vizionar al marilor latente românesti, cu o înaltă energie spirituală, pe cât de rezistentă energie fizică, pedagog si comandant, răbdător, stăpânit, chibzuit, desi tumultos în structura temperamentului său, viteaz si, mai cu seamă, moral în cel mai greu înteles al cuvântului, adică dezlegat de imperative personale – om predestinat înaltelor dominări colective.
Ceea ce e singular, după cum se vede, în constructia sufletească a acestui om, e că în el sălăsluiesc valabil nu numai cele mai numeroase calităti sufletesti, ci cele mai depărtate. Înalta lui putere de proiectie a spiritului si în acelasi timp, exceptionala lui putere de organizare materială – surprinzătorul lui bun simt – formează un contrast de o fertilitate aproape nemaiîntâlnită. Oamenii care se bucură de înăltime spirituală sunt, de obicei, complet dezorientati în viata concretă. Iar organizatorii nu sunt niciodată obsedati de imperative spirituale.
Si iată, omul acesta e valabil pentru toate planurile vietii. Omul acesta are cea mai armonioasă îmbinare a intelectului cu vointa si sentimentul, fiind prin astea omul cel mai întreg si mai sănătos al contemporaneitătii, expresia cea mai plenară a omeniei noastre românesti. Cerebralismul său e un cerebralism care merge până la luciditate, la iluminare, vointa e o vointă de otel si afectivitatea sa e uriasă, o afectivitate care proiectează asupra tuturor fiintelor din jur marea sa radiatie interioară. E ceva unic – ca în pasiunea Sfântului Francisc din Assisi – în uriasa putere de iubire a acestui om pentru ceilalti oameni, pentru celelalte făpturi ale lui Dumnezeu, pentru animale si gâzele colorate ale câmpurilor si pentru flori si pentru păsările lui Dumnezeu si pentru copiii o uriasă putere de iubire, o nesfârsită bunătate.

Aici, desigur, e însusirea esentială care îl face un predestinat. Nimic nu s-a făcut niciodată în lume, fără iubire. Nu putem iubi, nu putem crea. E un adevăr care depăseste biologia. Porneste din divinitate, de la Isus. Cine poate închina o mare, nesfârsită iubire acestui neam românesc, acela îl va fecunda.
Căci numai cine poate astfel iubi neamul – neamul acesta asa cum este el, socotit păcătos, ros de grele mosteniri istorice si păcate atavice – numai cine îl poate iubi total si poate total să i se jertfească, numai acela va putea dezmorti latentele vietii etnice, aducând la suprafată un cu totul alt suflet românesc decât ne-am obisnuit să-l vedem. E aici un tainic proces de fecundare, un complicat joc de dezlăntuiri lăuntrice pe care numai afectivitatea îl realizează în ascunsul suflet omenesc.
Fenomenul politic românesc, adică o mare înflorire de năzuinte vitale, va fi posibil numai atunci când neamul acesta obijduit va simti, va simti în sfârsit asupra lui, tradusă până în faptele mici concrete, o mare iubire care planează deasupra-i, care îi va da în sfârsit sentimentul că are pentru ce trăi, că nu mai sunt zadarnice sfortările, că e înteles, ajutat, ridicat.
Creatia politică românească va fi posibilă abia atunci când în locul monstruoasei abstractii a statului român actual, se va realiza, de la Căpitan până la ultimul român, sentimentul marii comuniuni românesti.
Si atunci se va deschide marea epocă românească.
Un astfel de om cum e Căpitanul, prin complexitatea însusirilor de care dispune, poate pătrunde toată diversitatea vietii si se asează în inima lucrurilor. De acolo este un punct de observatie si o perspectivă asupra vietii care îti îngăduie să o vezi simultan în totalitatea ei. Rezolvările de viată, care pornesc din acel punct de observatie centrală asupra ei, sunt rezolvări definitive. Omul care stă în inima lucrurilor nu greseste niciodată. Faptele lui pot să apară greseli – imense, monstruoase – bietilor oameni de duzină, care rezolvă viata la suprafată, cu perspectivele lor mediocre si momentane. E de ajuns, însă, să se deschidă perspectiva, pe care oamenilor obisnuiti le-o deschide timpul, pentru ca toti să-i recunoască dreptatea.
Verificarea obiectivă a celor spuse până aici, a marilor lui însusiri, a puterii lui creatoare, a organicitătii faptelor sale, stă în observatia izbitoare că, de vreo sase ani încoace, desi omul acesta n-are nici o calitate oficială în tară, politica oficială a tării românesti a început să se învârtă cu toate evenimentele ei importante ca simple reflexe în jurul faptelor sale.
Pentru că numai faptele sale sunt organice colectivitătii românesti. Numai faptele sale sunt esentiale destinului românesc.

3. PATRU NOI COMUNITĂTI ROMÂNESTI

Cuibul, tabăra, temnita, legiunea.

Pentru revolutionarea făpturii noastre românesti, pentru realizarea în fiecare din noi, a unor noi valori de viată sufletească, Căpitanul întrebuintează ca mijloace tehnice de educatie: cuibul, tabăra, temnita, care toate trei sunt trepte de introducere pentru înglobarea noastră definitivă în cea de-a patra comunitate, care le depăseste pe toate: Legiunea. Legiunea e marea comunitate spirituală din care facem parte azi, toti legionarii, din care vor face parte, mâine, toti românii. Legiunea tinde să se confunde cu întreaga comunitate românească. Si mâine, când va ajunge astfel, Legiunea nu va fi decât expresia sub formă de oaste a întregii suflări românesti.

a) Cuibul este cea mai mică înjghebare de comunitate legionară prin cercul ei restrâns, dar cea mai importantă prin efectele adânci pe care le are asupra membrilor săi. În cuib se pun bazele educatiei legionare.
În organizarea si-n activitatea cuibului se arată dintr-odată deosebirile care diferentiază lumea legionară de lumea democratică si anarhică de azi.
Iată ce este cuibul: "Un grup de oameni sub comanda unui singur om. Cuibul n-are comitet. El are numai un sef care comandă, un corespondent care poartă corespondenta, un casier care strânge cotizatiile si un curier care face legătura cu alte cuiburi sau cu seful judetului. Toti acestia, ca niste frati adevărati ascultă de camaradul lor care îndeplineste functia de sef de cuib.
Efectele vietii în cuib sunt hotărâtoare.
Constrâns în mod statornic la o activitate de încadrare, admirabilă prin continuitatea ei si prin influenta ei asupra amănuntelor de viată, fiecare membru al cuibului, care are cât de putină râvnă si cât de putină mândrie, termină prin a deveni un adevărat legionar. Înrâurirea vietii de cuib arată în două directii hotărâtoare:
în modificarea componentei moralei interioare,
în reeducarea spiritului social creativ (spiritul de initiativă).
Cu aceste două obiective: educatia si transformarea sufletească a fiecărui membru al său, înăuntru, si îndeplinirea initiativelor de interes obstesc, în afară. Activitatea cuiburilor legionare a izbutit să schimbe viata românească, pretutindeni unde ele au prins si s-au închegat. Din românii pe care îi stim: obositi, democrati, decolorati, trândavi, hoti, comozi, pusi pe plăceri, fără idealuri, strâmbi si neputinciosi, într-un cuvânt din niste oameni fără axă fără vlagă, educatia legionară a izbutit să realizeze în câtiva ani minunea: oameni de credintă, oameni de faptă.

b) Tabăra realizează aceleasi binefăcătoare înrâuriri asupra sufletului românesc ca si cuibul. Numai că le realizează pe proportii mai mari. Efortul sufletesc e mai adânc, opera realizată e mai mare, legionarii sunt mai multi. Tabăra, prin proportiile ei, e locul si singura modalitate de anticipare a marii vieti legionare de mâine. Tabăra e o proiectie în mic a României Legionare.
În tabără, efortul sufletesc si trupesc fiind continuu si greu, o tabără bine realizată este o mare bătălie câstigată de legionari, împotriva dusmăniei, neîncrederii si prostiei oamenilor de azi.

c) Temnita este a treia comunitate de închegare a sufletului legionar: cea mai importantă. Spiritualitatea profund crestină care însufleteste viata legionară aici îsi are verificarea cea mai luminoasă: în acceptarea temnitei si a suferintei. Desigur, pentru idealul lor curat, adevăratii legionari suferă în viata lor de toate zilele viată de asteptare, de neisprăvite privatiuni, de hulă, de ironie. Suferă în viata de tabără, care e viata de efort si constrângere. Dar suferinta în înteles extrem de încercare, suferinta în înteles de pătimire, de abia de la închisoare înainte se arată. Numai cine poate înfrunta temnita si toate grozăviile care în tara asta fără stăpân sunt legate indisolubil de dânsa, cine poate înfrunta temnita cu toate corolarele ei de pătimire fatale: bătaia, schingiuirea, teroarea, moartea, numai cine poate înfrunta temnita în sens nicadoric si rămâne neclintit privind iluminat spre cerul lumii legionare care se ridică, numai acela e legionar adevărat.
De la temnită înainte începe adevărata verificare legionară: pătimirea si jertfa.
Cuvintele Căpitanului: "Cine renuntă la mormânt, renuntă la Înviere. Pentru că, conditia Învierii stă în acceptarea prealabilă, nesovăitoare, senină a durerilor si apăsării mormântului" sunt inspirate de-a dreptul din pilda lui Isus si contin în ele adevărul vesnic, pe care vor trebui să-l realizeze oamenii, azi ca si ieri, ca si-n vecii vecilor, ori de câte ori vor voi să se depăsească pe ei, să înceapă o viată nouă, de mântuire sau măcar de creatie. Căci acest adevăr etern nu e valabil numai în ordinea transcedentă a mântuirii, ci si în ordinea lumească a creatiei. Neamul nostru îl mărturiseste asa de frumos în legenda Mesterului Manole. Nu există creatie decât de la depăsirea propriei noastre fiinte.

d) Deasupra tuturor acestor trepte de comunitate nouă de suflet românesc, e cea care le depăseste pe toate si care e scopul tuturor celorlalte: Legiunea.
Înfăptuirea desăvârsită a Legiunii -comunitatea organică a întregului românism- e visul, mărturisirea si destinul istoric al generatiei noastre.

4.UN OM NOU – UN OM ADEVĂRAT

Nu există psihologie definitivă, psihologie împietrită. Sufletul este domeniul prin excelentă al spontaneitătii, al autodeterminării.
Amintim acest mare adevăr ignorat pentru toti scepticii, prostii, negativistii si nepăsătorii sau disperatii tineri sau bătrâni, care ne tot vorbesc de "incapacitatea românească de a crea istorie", de "iremediabila mediocritate a sufletului românesc". Toată literatura noastră de interpretare socială ne-a umplut capul de la război încoace cu expunerea, documentarea, observatia pe anumite cazuri si situatii si generalizarea acestei afirmatii, care s-a impus acum ca indiscutabilă si eternă: iremediabila mediocritate a sufletului românesc. Această convingere, care a ajuns să-si pună pecetea pe toată atmosfera socială românească, atât de resemnată si de vlăguită astăzi, este extrasă, de fapt, mai mult dintr-o singură regiune semnificativă a românismului: Bucuresti si dintr-o foarte mărginită perspectivă în timp: ultimii optsprezece ani.
Ei bine, afirmăm cu toată credinta, că neamul românesc are latentele întregi pentru a da în scurtă vreme la iveală, în văzul, întelegerea si recunoasterea tuturor, un suflet colectiv glorios în locul celui mediocru si obosit de azi. Care nu e decât o manifestare aparentă si o modalitate trecătoare istorică a valorii eterne românesti.

Legiunea a izbutit, chiar numai până azi să structureze un cu totul alt tip de român decât cel de până acum.
S-a spus până acum că românul e un om resemnat, întotdeauna supus să primească evenimentele, niciodată în stare să reactioneze în fata lor. Ei bine, s-a văzut în tragedia din 1933 si în 1936, cu Stelescu, câtă valoare mai are povestea asta cu resemnarea si pasivitatea si cam în ce măsură sunt în stare să reactioneze acesti noi români, care sunt legionarii.
S-a vorbit până acum de firea individualistă a românului, de incapacitatea organică a neamului nostru de a crea fenomenul colectiv, de a realiza acea disciplină si acel idealism social de care sunt în stare, bunăoară, nemtii. Ei bine, Legiunea a demonstrat, numai în câtiva ani de zile, marile posibilităti de structurare colectivă a sufletului românesc, prin viata de tabără în special, prin toate caracterele manifestării legionare în general.
S-au îngrozit toti oamenii constienti de lasitatea si de aplecarea spre compromis a românului de azi. Legiunea le-a arătat un român demn, un român neflexibil, mai mult: un român eroic, gata să moară pentru credinta lui.
Au vorbit imbecilii de scepticismul organic al firii românesti, de structura sa ratională prin excelentă, de incapacitatea lui religioasă. (Nu stiu ce destept scotea concluziile acestea din faptul că- suntem singurul popor european care n-am dat mucenici crestini). Ei bine, Legiunea nu numai că a modelat un tip de român credincios: legionarul, dar temelia însusi pe care s-a ridicat Legiunea în marile ei perspective, esenta însăsi a Miscării Legionare, e religia. Spiritul legionar a realizat acest fenomen unic în lume: singura miscare politică structurată religios.
O fi paradoxal fenomenul acesta pentru întelegerea amputată a oamenilor de azi. Dar e o realitate care, cel mult, poate să surprindă de acum pe acei care credeau că România e, de sus până jos, tara rationalismului universitar.
Cum se explică realizarea acestor noi reliefuri românesti, realizarea acestui om nou?
Realizarea unui om nou constituie unul din obiectivele mari ale Miscării Legionare. Tehnica de realizare a acestui om nou e foarte simplă, cum sunt foarte simple toate lucrurile în Legiune. Voind să realizeze un om nou, Căpitanul nu vrea să realizeze un om nou în întelesul de inedit, adică un om cum n-a mai fost niciodată. Nebunia această demiurgică, a trufiei omenesti care vrea să realizeze în lume numai lucruri noi, dincolo de ceea ce a lăsat Dumnezeu, această nebunie de megalomani si caraghiosi reformatori, a putut s-o aibă veacul acesta de rationalism individualist care se va termina în curând si împotriva căruia aparitia Legiunii e cea mai decisivă reactiune. Nebunia aceasta demiurgică în vointa de a crea o lume inedit nouă si oameni inedit noi a putut s-o aibă revolutia franceză sau sora ei bună, revolutia rusă. Legiunea voind să realizeze un om nou, nu face decât atât: deschide iar toate izvoarele vietii pentru ca omul să devină un om întreg. Năzuind să realizeze un om nou, Căpitanul nu vrea să realizeze decât pe omul adevărat. Căci omul care circulă azi, omul reprezentativ al veacului actual, nu e un om adevărat. E un sinistru degenerat, e o fiintă amputată – în aceeasi măsură în care e un hipertrofiat al propriei lui trufii omenesti – e un zburător cu mari aripi frânte, e un olog megaloman. Aceasta e imaginea, făcută din contraste lipite, a chinuitului om care e omul acestui veac rationalist, individualist si ateu.
Două sunt axele mari ale conditiei noastre omenesti:
orizontal – integrarea noastră între ceilalti oameni.
vertical – supunerea noastră lui Dumnezeu.
Omul modern a iesit dintre aceste axe, fapta lui nu se mai sprijină nici pe sufletul celorlalti oameni si nici nu se mai supune ultimei legi ierarhice, adică lui Dumnezeu. De aici tot tragismul vietii moderne. Viata omului modern e ca o păpădie între vânturi: rămasă fără axe, marele ei regizor e întâmplarea si fatalul său blestem – rătăcirea.
Omul adevărat e omul capabil să-si depăsească propria lui singurătate, omul care se supune lui Dumnezeu si îi recunoaste pe ceilalti oameni.
Omul adevărat nu este tipul acesta intelectualist, chinuit si sterp, de care e plină cultura si istoria modernă a Apusului (si a cărui imitatie strălucită s-a realizat în toată pătura superioară de la noi) si nici prin contrast, omul voluntar si orb, animalic pe care l-a realizat, prin reactiune, revolutia rusă. Ci omul adevărat este omul întreg cu toate compartimentele sufletului valabile, omul pe care tratatul de psihologie îl numeste omul pasional. În omul acesta nu predomină intelectul sterp, nici vointa oarbă si animalică, ci toate cele trei mari puteri ale sufletului sunt în armonie: intelectul, afectul, vointa. Si toate stau sub radiatia celei mai înalte dintre toate: afectul – puterea de iubire.
Această înaltă si nesfârsită putere omenească – iubirea – îi face pe oameni adevărati. Legionarii sunt învătati să se iubească si să trăiască afectiv.
Iubirea e drumul – singurul – care duce către ceilalti oameni si e calea – singură – care ne duce în sus spre Dumnezeu.
Supunându-se lui Dumnezeu si alipindu-se comunitătii firesti din care face parte, omul e de abia atunci un om adevărat, pentru că abia atunci îsi recunoaste adevărata pozitie omenească în lume.
Iată ce înseamnă realizarea omului nou românesc, care e legionarul si iată cum se explică marile lui reliefuri, marea lui putere de creatie, surprinzătoare în lumea românească de azi, individualistă, sceptică si obosită. Depăsindu-si singurătatea, omul simte în mod concret puterile celorlalte suflete omenesti, cu care luptă alături si între care se face o comunicatie atât de densă încât revărsarea puterilor sufletesti devine câteodată o realitate mai palpabilă decât curgerea apelor.
Si depăsindu-si singurătatea, omul simte încă pogorând în biata lui fiintă mărginită, puterile nesfârsite ale lui Dumnezeu de deasupra lui.
Aici e tot secretul puterilor legionare. Depăsindu-si singurătatea, integrat în viata colectivă a cuibului, a taberei, a temnitei, înglobat în marea viată a Legiunii, legionarul simte în mod concret descătusarea izvoarelor nesfârsite ale vietii celei mari, care n-are nici epuizare, nici sfârsit.
Fireste că esti capabil de mari tensiuni si mari dominări când ajungi astfel aici. Nu e putin lucru a avea sentimentul vesniciei în tine. A simti că nu vei muri niciodată. A avea convingerea că fapta ta creste într-o armonie mare, a lui Dumnezeu, a lumii.

5. MESIANISMUL ROMÂNESC

Spre deosebire de masa mare a românilor, legionarii trăiesc cu constiinta unei înalte nobleti românesti.
Atitudinea aceasta de noblete românească rezultă, desigur, din convingerea indiscutabilei valori morale pe care a reprezentat-o întotdeauna, prin structura lui, sufletul neamului românesc. Dar rezultă, mai ales, din convingerea de azi, că neamul românesc, valorificând la maximum această structură morală, se ridică, prin Legiune, la o înăltime spirituală neîntrecută.
Prin realizarea Miscării Legionare, a structurii ei, a marilor ei axe spirituale, a supremei ei înăltări spre Dumnezeu, sufletul românesc dezvăluie puteri sufletesti nebănuit de adânci si de complexe si îsi fixează o pozitie în momentul de azi al Europei, care e însăsi pozitia de axă în jurul căreia urmează să se întoarcă miscarea istoriei de azi înainte. Când am spus că Miscarea Legionară este o revolutie spirituală, una din acele prefaceri lăuntrice si totale ale sufletului omenesc, care nu se petrec în istorie decât la deschiderea de epocă, ne-am gândit nu numai la efectele integrale pe care legionarismul le are înăuntru, asupra schimbărilor sufletului românesc, ci la perspectivele istorice pe care le are în afară, în fata celorlalte neamuri pentru o nouă asezare sufletească a epocii de istorie ce urmează.
E prea vastă această chestiune de filozofie a istoriei ca s-o putem expune aici în dimensiunile ei întregi.
De aceea o lăsăm pentru cuprinsul unei brosuri următoare. Si ne vom mărgini deocamdată să o schităm:
Prin legionarism neamul românesc a realizat acest fenomen unic în istoria modernă a Europei: o miscare politică structurată religios. Si nu religios vag, ci de-a dreptul crestin. Singura miscare politică care îsi are temeliile în teologia crestină. Aici stă unicitatea inegalabilă a Miscării Legionare. Fascismul, hitlerismul, comunismul, azi, – ca si întotdeauna marile miscări colective – au luat coloratură religioasă e drept. Dar acesta e un fenomen foarte banal în psihologia multimilor. Si nu înseamnă valoare înaltă de viată. Ori de câte ori sentimentele care conduc o colectivitate iau o intensitate mare în întinderea lor, ele tind să capete o notă religioasă. Dar aceasta este numai o formă si nu fondul religios al miscării, fiindcă acest misticism, această cvasi religiozitate se rezolvă de cele mai multe ori în obiective omenesti, nu transcedente. Religiozitatea adevărată există numai acolo unde există un obiect al ei transcedent, unde există la capătul ei Dumnezeu. Unde nu există Dumnezeu, ci un obiectiv omenesc, nu este religie, ci cel mult misticism. Care misticism, în sine, n-are nici o valoare superioară. Misticismul în el însusi poate să fie un fenomen sufletesc cu totul inferior.
Toate marile miscări colective moderne sunt mistice, niciuna nu e spirituală. Fascismul are mistica statului – patria luată ca realitate materială, hitlerismul, mistica rasei – sângele ca valoare biologică, comunismul, mistica goală a colectivului – colectivitatea ca valoare în sine. Structural, nu e deosebire între fascism, hitlerism, comunism. Toate trei sunt miscări mistice cu obiective omenesti. Abia legionarismul realizează, pentru prima dată în istoria modernă, o miscare colectivă spirituală, pentru că numai legionarismul se înaltă până la Dumnezeu.

Legionarismul este în primul rând credintă în Dumnezeu, în sensul cel mai pur, în sensul traditiei noastre crestine.
Ei bine, faptul acesta e hotărâtor pentru pozitia românească în perspectivele istoriei care se deschid. Pentru că pe acest drum al căutării colective a lui Dumnezeu, vor trebui să vină după noi toate neamurile. Aici se zvârcolesc toate neamurile să ajungă, dar nu pot încă să ajungă. Spuneam altădată că lumea se întoarce fără voia ei aparentă, împinsă de năzuinte organice, din nou spre Dumnezeu. Spuneam că acesta e un mare proces sufletesc al cărui mers e fatal în istorie.
Ei bine, pe drumul acesta al reîntoarcerii oamenilor către Dumnezeu, neamurile ne vor găsi pe noi ca învătători.
Iată dar, înăltimea unică a ceasului românesc de azi.
Se vor întreba multi (si s-au întrebat până acum), cu multă ironie, ce efecte imediate, ce importantă politică are în momentul de azi această atitudine mistică si spirituală, acest mesianism legionar.
Pentru cei care tot repetă de atâtia ani prin mari ziare nationaliste si prin declaratiile solemne ale marilor oratori politici, prostia enormă că neamul acesta nu doreste decât să fie lăsat să trăiască linistit între granitele tratatelor de pace, pentru toti politicienii si ideologii, care au tot afirmat că neamul românesc n-are veleităti si că e un neam modest si de treabă si cuminte, care nu vrea decât să fie lăsat în plata Domnului, ca să-si trăiască viata lui modestă, asteptându-si moartea lui anonimă pentru toti cei care au spus – începând de la simpla bâlbâială politicianistă sau gazetărească si terminând prin afirmatia cu pretentie culturală – că neamul românesc nu e un neam mesianic prin chiar firea lui, le vom răspunde foarte simplu:
Mesianismul românesc există. Dincolo de toate discutiile si interpretările istorice ori psiho-etice, mesianismul acesta este o realitate, este starea de constiintă a întregului tineret legionar. Si deci, e inutil să argumentăm. Tineretul legionar trăieste în starea de constiintă a unei supreme valori spirituale românesti si de aici în constiinta destinului mesianic al neamului nostru.
Cum să nu ia coloratură mesianică tensiunea de suflet a unei miscări colective, a cărei finalitate ultimă stă în aceste cuvinte:
– Telul final al neamurilor este viata?
Dacă este viata, atunci nu interesează mijloacele pe care neamurile le întrebuintează spre a si-o asigura. Toate sunt bune, chiar si cele mai rele.
Telul final nu este viata. Ci Învierea. Învierea neamurilor înaintea tronului lui Dumnezeu.
Dati-vă seama, domnilor români nemesianici, ce înăltime uluitoare de suflet e aici, ce puteri adânci se încordează lăuntric si nevăzut, ca să ajungă la expresia acestor cuvinte.
Ei bine, domnilor, înăltimea aceasta de suflet n-o mai găsim nicăieri împrejurul nostru si niciodată în cursul mileniului care a trecut. Asemenea cuvinte nu s-au mai spus în istorie, de 2000 de ani. De la Hristos nimeni n-a mai pus atât de înalt si de definitiv accentul vietii în transcendent. Nimeni n-a mai urmat învătătura lui pentru a înălta colectivitatea la aceste orizonturi nesfârsite. (Nu ne gândim la oameni politici. Dar măcar la vreun gânditor în sociologie, afară de sfintii crestini, gânditori pe linia lui Isus, care să fi afirmat atât de extrem si de integral eficienta ideei de mântuire în istorie, aplicarea crestinismului ca normă socială integrală).
Cum să nu ia coloratură mesianică Miscarea Legionară, pe care o frământă astfel de puteri sufletesti? Si cum să nu se proiecteze un mesianism românesc, de la astfel de înăltimi si din constiinta unei pozitii spirituale asa de unice în manifestarea de suflet a popoarelor europene?
A! vă mai întrebati ce importantă politică poate avea acest mesianism legionar.
Iată:
Sunt două probleme esentiale ale politicii românesti de la război încoace:
1. Separatismul politic al românilor din provinciile alipite – acel regionalsm, care e de la război încoace spaima, acoperită sau mărturisită, a tuturor momentelor dificile ale politicii românesti.
2. Tendintele centrifuge ale minoritarilor care năzuiesc spre alte idealuri nationale decât cele românesti.
Acestea sunt problemele vitale ale statului român, căci în ele stau însăsi conditiile de existentă politică ale acestui stat. Si acestor două probleme vitale, politica românească nu le-a putut da până azi nici o solutie. Pentru că, aici e paradoxul: solutia acestor două probleme politice nu e o solutie politică. Ci una spirituală. Unificarea politică a sufletului românesc Si problema minoritarilor sunt probleme de spiritualitate.
Solutia lor stă în spiritualitatea si mesianismul legionar.
Prima problemă a si fost rezolvată în spiritul legionar. Generatia tânără de legionari din Ardeal nu stie ce însemnă regionalism. Cine cunoaste bine Ardealul, stie că generatia tânără a Ardealului trăieste cu o singură obsesie: misiunea legionară a neamului românesc.
Iar a doua problemă, problema minoritarilor, se va rezolva numai atunci când mesianismul legionar, adică înalta stare de constiintă românească va cuprinde întreaga masă a neamului nostru. Si o va fecunda, creând acea stare de încordare a puterilor de creatie care e întotdeauna în legătură cu euforia, cu starea de mândrie a unei colectivităti. Atunci îsi vor da seama si minoritarii că trăiesc în tara unui neam nobil. A singurului neam care s-a ridicat cu tot sufletului său în sus, spre Dumnezeu, într-un moment istoric în care toate celelalte neamuri îl căutau orbeste si nu puteau încă să-si mărturisească căutarea lui.
Atunci vor simti toti străinii că în sufletul acestui neam sunt energii si înăltimi spirituale unice. De care vor avea si ei nevoie pentru sufletul lor propriu. Si spre care vor năzui, ca să-si întărească bietul lor suflet omenesc.
Asa e vesnic sufletul omenesc: are nevoie de înăltimi.
Problema minoritarilor se va rezolva atunci prin respectul si iubirea care se vor naste în ei pentru valorile neamului românesc.
Dar până la această răsturnare de pozitii spirituale, nu se poate face nimic. Ce putem face cu un neam ca sasii, care au o asa de înaltă constiintă a valorii lor culturale, a valorii exclusive germanice? Ce putem face cu stăpânirea materială românească în Basarabia, atâta vreme cât asupra sufletului ei mai stăruie si va mai stărui misterioasa atractie a mesianismului rusesc?
Împotriva mesianismului rusesc si a oricărei alte atitudini de mândrie etnică minoritară nu putem opune decât o singură putere: mesianismul românesc.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s