Septembrie 1940: Schimbarea la faţă a României sub ameninţarea unui nou război mondial

„Vineri-sâmbătă, 28-29 iunie 1940, Chişinău. E Vinerea Patimilor României Mari!

Sfârşitu-s-a! Ceea ce generaţii întregi au luptat, au sângerat, au muncit, s-a risipit, s-a distrus şi s-a năruit. Este oare de crezut aceasta, ca în câteva ceasuri să se prăbuşească o provincie, să se răpească milioane de oameni… Aflu că Rusia sovietică a cerut Basarabia şi că guvernul român, sub puterea forţei, a cedat Basarabia şi nordul Bucovinei… Vineri, 30 august 1940, Iaşi. A a doua Vinere a Patimilor României. Prin arbitrajul de la Viena, Germania şi Italia au împărţit Ardealul între România şi Ungaria. Politica revizionistă a Ungariei a reuşit să întunece dreptatea românească. În numele României a semnat ministrul de externe Mihail Manoilescu. Vor cădea românii de acolo, ca şi cei din Basarabia, sub robie. Greşeala cea mare e că s-a cedat Basarabia fără luptă. De la începutul acesta, ţara şi-a pierdut hotarele… Vineri, 6 septembrie 1940, Iaşi. A treia Vinere a Patimilor. S-a semnat acordul de la Craiova, prin care România cedează Bulgariei Cadrilaterul… Ca o consecinţă firească a sfâşierii hotarelor României Mari, a dezonoarei ţării, a armatei şi a poporului, neîntâlnite în cursul istoriei neamului românesc, Armata, prin generalul Ion Antonescu, a cerut abdicarea regelui Carol al II-lea.” Aceste fragmente sunt din jurnalul părintelui cărturar Paul Mihail, basarabeanul slujitor din Chişinău care a simţit să aştearnă pe hârtie simţămintele în această perioadă de mari încercări pentru poporul român. Un al Doilea Război Mondial începuse, iar România era din nou sfâşiată de interesele mai-marilor lumii. Însă, faţă de Primul Război Mondial, un rege nu mai avea capacitatea să apere ceea ce rostise la jurământ. Era o consecinţă a acţiunilor sale, în dorinţa de a domina viaţa politică a ţării, de a se înconjura de oameni cu interese personale în detrimentul celor naţionale, de a dezbina o societate, de a se prezenta în slujitorul culturii şi a ignora Biserica în care fusese botezat. Se ajunsese într-o atmosferă de nesuportat pentru un popor, care nu a opus, ca şi Armata, nici un fel de rezistenţă la semnarea actului de abdicare. Chiar în al doisprezecelea ceas, Carol al II-lea mai spera la formarea unui guvern în frunte cu Mihail Manoilescu. Dar generalul Ion Antonescu, cel care primise puteri depline cu numai două zile înainte, a cerut imperativ monarhului, ca singură soluţie pentru România, să abdice în favoarea fiului său Mihai. Era noaptea de 5 spre 6 septembrie 1940 când Carol al II-lea abdica. La câteva ore, noul rege depunea jurământul, conform descrierii lui Mihail Manoilescu: „Către 8 şi jumătate am plecat la Palat cu toţii: generalul Antonescu, patriarhul, primul preşedinte al Curţii de Casaţie, iar dintre miniştri, numai eu cu Crainic şi, întâmplător, subsecretarul de stat Stoica. Am intrat la palat prin holul din sala tronului. Nu erau nici halebardieri, nici alte elemente decorative ca pentru asemenea solemnitate. Ne-am urcat simplu, cu ascensorul, până la holul din capătul scării de sus, care precede sala tronului. Sala tronului era goală. O masă aşezată în mijloc, aproape de tron, pentru jurământ. La dreapta, între timp, se adunase curtea. Cei mai mulţi dintre ofiţeri cu figuri consternate. La stânga ne-am aşezat noi, miniştrii, după vechime, în frunte cu mine. Lângă masă, în mijloc, stăteau patriarhul, în mare mantie violetă; preşedintele Lupu, în robă roşie, generalul Antonescu. După oarecare forfoteală dezordonată se anunţă sosirea regelui. Regele Mihai a apărut obosit, trist, cu capul mai plecat ca totdeauna. A rostit formula de două cuvinte a jurământului, a sărutat crucea, a semnat. În momentul acesta, membrii curţii plângeau. Generalul Antonescu, depunând jurământul, a spus vorbele: Dumnezeu să ajute Ţării, Majestăţii Voastre şi mie. Regele a venit, cu aceeaşi figură palidă, obosită şi înfiorător de tristă, mi-a dat mâna mie, generalului, apoi demnitarilor palatului şi sfârşind cu cei care-l însoţeau pe patriarh”.

Această atmosferă tristă era simţită mai ales de poporul care acum suferea pentru nedreptăţile comise în mai puţin de trei luni, după cum nota preotul Mihail: „Încă o mărturie că regii şi împăraţii cu titlul al II-lea sunt nefaşti pentru ţările lor şi termină prin abdicări sau ucideri. Se schimbă un regim care a stăpânit România zece ani şi al cărui rezultat se vede astăzi. Cu ce sunt vinovaţi românii din Basarabia că au fost lăsaţi pradă unei urgii nemaicunoscute în istorie? Pleacă vinovatul principal, al uniformelor şi reclamei. Se va şti că România a fost sfâşiată fără să tragă nimeni o împuşcătură? Dumnezeule! Apără Biserica şi Pacea!”

sursa: ZiarulLumina.ro

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s