Restituiri – AVRAM IANCU, EROUL SANGELUI ROMANESC

Eroismul este dimensiunea prin care Neamul Românesc a străbătut veacurile ca un fulger incandescent. Şi dacă, totuşi, am fost tributari unui destin minor, armura acestei umilinţe niciodată nu s-a potrivit pe măsura sufletului nostru, care, în tot acel timp, a fost devastat de febră şi a mocnit, în adîncuri, tumultuoase revolte, care, nu o dată, au sfărîmat cătuşele şi au spintecat pieptul graniţelor nedrepte. Dar cea mai luminoasă cupolă de eroism, străfulgerată ca un văzduh în timpul furtunilor mari, se ridică dincolo de tîmplele vinete ale Carpaţilor. Nichifor Crainic afirma în „Gîndirea“: „Dacă am asemăna timpul cu o mare, am putea spune că ardelenii au trăit, în anonimatul din adîncuri, ca delfinii sub luciul luminos al apelor. Cercetătorul nu-i vede, nu-i bănuieşte, dar, din cînd în cînd, giganticele făpturi ale mării saltă brusc la suprafaţă, rostogolindu-se cu valurile stîrnite, mugind în soare şi îngrozind cîrdurile de peşti şi de păsări. Salturile în Istorie ale ardelenilor sînt destul de rare, dar atunci cînd se produc, valurile veacului urlă în furtună şi apariţiile lor se numesc revoluţia lui Horia sau revoluţia lui Avram Iancu“.

Şi aceasta pentru că „Am fost siliţi să trăim în fragmente despărţite unele de altele, sub regimuri străine, ce n-aveau comun între ele decît tirania cu care au fost asupriţi. Dreptul de a face Istorie proprie ni s-a interzis, iar Istoria ce s-a făcut în jurul nostru, s-a făcut totdeauna împotriva noastră.

Sub raportul politic, neputînd lucra sincronic şi concentric, fiecare fragment al marii familii româneşti a fost nevoit să lupte în parte potrivit împrejurărilor impuse din afară“.

Închinînd lui Avram Iancu cîteva pagini de românească aristocraţie în ultimul număr al revistei „Gîndirea“, Nichifor Crainic descifrează în sumbrul destin al ardelenilor nu numai climatul politic care a fructificat tragicul mileniu de îngenunchere, dar a limpezit, într-un mod loial, fruntea adumbrită a celui care „mai mult decît Şincai şi Maior, mai mult decît filologii Blajului, e cel care a vărsat în sufletul Ardealului conştiinţa de stăpîni din neamul împărătesc care a strălucit odinioară în Dacia. Ideile acestora erau înţelese de o elită restrînsă, dar fapta lui eroică străpungea cu fiorul mîndriei inima oricărui ţăran simplu, făcîndu-1 să ridice capul pînă la legenda reînviată a strămoşilor stăpîni pe ţară“. Existenţa eroică a lui Avram Iancu dovedeşte, pe lîngă atîtea alte frontoane de aur dăltuite în Istoria noastră, modalitatea de împlinire a destinului eroic. Dar drama eroismului nu este decît încoronarea glorioasă a neamului. Actul dăruirii eroice se suprapune acoladei de lumină mîntuitoare ce îmbrăţişează neamul. Sub această perspectivă, Avram Iancu este mai mult decît un erou naţional. Iar faptul că profilul vieţii sale a căpătat nimburi legendare, nici acesta nu spune mai mult decît orice mit folcloric.

Avram Iancu depăşeşte mitul şi legenda. Avram Iancu este încă şi astăzi prezent.

Iată cum îşi încheie Nichifor Crainic paginile închinate umbrei fără odihnă de sub gorunul lui Horea: „Pentru conştiinţa noastră integral românească, pentru judecata noastră concentrică, în duhul fragmentelor contopite în patria politică, Avram Iancu e chipul spiritual al mîndrului şi îndureratului Ardeal. Viaţa lui, despărţită de Occidentul înşelăciunii în contrastul tragic al luminii eroice şi al tristeţii rătăcitoare, o evocăm ca pe un simbol al ţării de peste Carpaţi cu un obraz în strălucirea zilei şi cu celălalt încă în umbra nopţii. Sufletul românesc a depăşit încă demult epoca fragmentarismului tragic, cînd fiecare ramură a neamului nostru, gemînd de la altă stăpînire străină, caută remedii parţiale şi diferite, pentru a-şi salva sîngele şi graiul. Nu mai sîntem numai un sînge şi un grai, ca pe vremea lui Avram Iancu, iar ceea ce pentru un Nicolae Bălcescu era un vis de prooroc e pentru noi un stat puternic, cu prestigiu între neamurile Europei. Statul acesta este şi trebuie să fie expresia politică a întregii ţarini dace, iar în organismul lui trebuie să pulseze tot sîngele naţiei. Pentru raţiunea lui de a fi, neamul nostru nu este răspîndit în cele două emisfere ale pămîntului, încît atunci cînd pentru unii e zi, pentru ceilalţi să fie noapte. Neamul nostru e înfipt în aceeaşi roată strămoşească, ziua fiind zi pentru toţi, ori noaptea fiind noapte pentru toţi.

Ştim bine că vicisitudinile istorice ne pot sili să distingem două feluri de hotare: hotarul sîngelui etnic şi hotarul statului politic. Dar principiul oricărui stat naţional şi voinţa de viaţă a neamului cer imperios identitatea dintre hotarul sîngelui şi hotarul statului. Hotarul sîngelui e o lege a naturii şi a vieţii, pe care nimeni n-o poate distruge în mod arbitrar. Istoria noastră veche, mişcîndu-se în duhul autohtoniei, a mistuit silinţi de veacuri pentru a pune în lumina conştiinţei naţionale acest adevăr elementar.

Avram Iancu, dacă nu e direct un erou al Statului, e, cu deosebire, eroul sîngelui românesc, care, prin el, îşi sărbătoreşte unul din cele mai mari triumfuri. Pentru mentalitatea modernă, singure hotarele sîngelui, care există după legea permanentă a naturii şi a vieţii, pot justifica hotarele politice, care, altfel, rămîn vulnerabile, ca orice lucru arbitrar şi artificial.

Neam creştin care n-am asuprit pe nimeni cu tirania, noi nu vedem posibilă armonia între popoare decît punînd la temelia Statului principiul identităţii dintre hotarele politice şi hotarele sîngelui. Nimănui nu-i tăgăduim dreptul sîngelui, pe care ni-1 recunoaştem nouă înşine, dar tăgăduim oricui bunul plac de a călca, prin artificii cartografice, legea naturală a hotarelor, înscrisă în sîngele nostru“. Nu vi se pare că este glasul testamentar al Istoriei noastre? Este acesta un comandament pe care Neamul Românesc 1-a ascultat totdeauna. Armatele noastre pe front luptă tocmai pentru a împlînta hotarele sîngelui în veşnicie. În acelaşi timp, cioplesc şi cîte-o luminoasă şi odihnitoare priză pentru toate aceste umbre neliniştite, printre care, ca o solie a durerii fără leac, se strecoară Avram Iancu, Regele munţilor româneşti.

IOAN POTOPIN

(Text reprodus din ziarul „România viitoare“, nr. 96, din 21 aprilie 1943)