Omorurile rituale in „religia” iudaica, dupa Talmudul Babilonian, utilizat de ovrei

Omor ritualic facut de evrei asupra unui copil inocent

Pentru a arata că omorurile rituale se comit în realitate şi nu sunt numai efectele imaginaţiei nebune a creştinilor, – după cum susţin jidanii – vom raporta mai multe cazuri, atât de demonstrative, încât conving chiar şi spiritul cel mai necredincios.
De altfel, jidovii procedează în această privinţă ca unii criminali care tă¬găduiesc evidenţa, chiar când sunt prinşi asupra faptului.
De la 1071, până la 1670, istoria înregistrează vreo cincizeci de cazuri de omoruri rituale, atestate de istorici demni de toată încrederea. De altfel, pen¬tru aceste crime, ovreii au fost de multe ori maltrataţi şi chiar masacraţi.
Un mare număr dintre aceste cazuri se găsesc po¬vestite în cartea lui RUPPEKT , din care extragem exemplul următor:
Spovedirea unui ovrei, numit Emanuel fiul unui medic din Genova, convertit la creştinism, în 1456.
„Acest Emanuel îmi istorisi un fapt de o cruzime oribilă, care s-a petrecut la Savona,- fapt pe care la văzut cu ochii şi pe care îl atestă, de mai multe ori, înainte şi după convertire, – adăugând chiar că băuse din sângele copilului ucis.
Îmi spuse că, într-o zi, tatăl său îl conduse în casa unui ovrei din Savona, şi că acolo se găseau adunaţi alţi şapte indivizi din naţia lor, care s-au angajat reciproc, cu jurăminte, să nu descopere niciodată ceea ce aveau să facă şi să păzească secretul până la moarte.
Apoi aduseră în mijlocul lor, un copilaş creştin care n-avea mai mult de doi ani. Îl puseră, gol, deasu¬pra unui vas în care, de obicei, se primeşte sângele la tăierea îm¬prejur a copiilor de ovrei.
Patru din ei luară parte la grozava execuţie. Unul ţinea întins braţul drept al ne¬vinovatei creaturi; un altul, braţul stâng; un al treilea îi ţinea capul ridicat, în aşa fel, încât să formeze crucea, al patrulea, în sfârşit, băga ghemuri de hârtie în gura nenorocitului copil, pentru a-i înăbuşi ţipetele.
Pe urmă, luând nişte instrumente de fier, foarte ascuţite şi lungi îndeajuns, îl străpunseră din toate părţile, mai ales în regiunea inimii, – astfel încât sângele îi curgea din toate rănile şi cădea în vas.
Pentru mine, această tortură fu un spectacol insu¬portabil şi mă depărtai cât pu¬tui de locul crimei. Dar, tatăl meu veni repede la mine şi mă puse să jur că n-am să vorbesc nimă¬nui de ceea ce văzusem în ziua aceea. Pe urmă, mă apropiai de ceilalţi şi nu mai văzui decât cadavrul copilului, – care peste puţin, fu aruncat în fundul unei pivniţe a casei.
După aceasta, ovreii tăiară în bucăţi mici diverse fructe: pere, nuci, migdale, etc, pe care le azvârliră în vasul în care era adunat sângele. Toţi gustară din această oribilă mâncare. Gustai şi eu însumi, ceea ce îmi produse greaţă şi un dezgust atât de penibil, încât în ziua aceea şi a doua zi nu mai putui să iau nici un fel de hrană.
Iată după AMELOT DE LA HOUSSAYE , istoric foarte conştiincios, povestirea unui alt fapt, care a fost judecat la Metz, în anul 1670.
În ziua de 23 septembrie 1669, femeia Mangeotte Wfllemin, din satul Glatigni, se duse la o fântână, la o depărtare de două sute de paşi de sat, pentru a spăla câteva rufe. Ea era urmată de fiul ei, în vârstă de 3 ani.
La două sute de paşi de fântână, copilul se împie¬dică şi căzu; mama sa se întoarse ca să-l ridice, dar copilul spunând că se va ridica singur, ea îşi continuă drumul şi merse să-şi spele rufele, încredinţată că el o va urma. După câteva minute, această mamă, văzând că nu-i mai vine copilul, alergă la locul unde îl lăsase şi, negăsindu-l, se întoarse îndată acasă, ca să întrebe de el pe bărbatu-său şi pe persoanele ce se găseau acolo.
Toţi răspunzându-i că nu l-au văzut, se puse să-l caute mai întâi prin sat, pe urmă la fântână şi prin tufişurile dimprejur, fără însă să-l găsească.
Tatăl, ducându-se pe drumul cel mare ce merge la Metz, la vreo două sute de paşi de la fântână, întâl¬neşte mai multe persoane (între altele pe Daniel Payer şi pe Thibault Regnault), care îi spuseră că au văzut pe acest drum, un ovrei călare pe un cal alb şi care ducea dinaintea lui un copil de vreo trei sau patru ani.
Un locuitor din satul Hez, zărind de asemenea pe acel Jidov, ce avea înaintea sa un lucru pe care îl acoperea cu mantaua, recunoscu că era Raphael Levy, din oraşul Boulay.
Trei zile după aceasta, se găsi, într-o pădure, cada¬vrul nenorocitului copil…
În timpul procesului, s-a interceptat o scrisoare în care acuzatul scria şefilor Sinagogei din Metz: „Am intrat în această mizerie, pentru comunitate”.
El fu condamnat să fie ars de viu, şi sentinţa fu executată în ziua de 17 ianuarie 1670”.
Iată acum un al treilea fapt, cu totul recent: asasi¬natul săvârşit, de către jidovii din Damasc, asupra unui călugăr (capucin), care era numit, de concetăţenii săi, sfântul misionar şi a cărui caritate nealtera-bilă era cunoscută de toţi. Acest fapt a fost povestit în marele uvragiu, Histoire de l’Eglise, de ROHRBACHER , de unde G. DES MOUSSEAUX a extras pasajele următoare:
În ziua de 5 februarie 1840, Părintele Thomas este chemat într-o casă ovre¬iască, să altoiască un copil;… dar copilul este bolnav şi Părintele Thomas voieşte să se retragă. El cedează totuşi invitaţiei presante să intre în casa vecină, aceea a lui D. (David Harari), cel mai pios dintre ovreii din Damasc (!), un ovrei pe care creştinii, ei înşişi, îl priveau ca pe un om cinstit şi pe care Părintele Thomas îl număra printre prietenii săi.
Îl primiră cu dragoste şi, peste puţin, veniră cei doi fraţi ai lui D…, pe urmă unul din unchii lor şi alţi doi ovrei, dintre cei mai însemnaţi din Damasc.
Deodată, Părintele Thomas fu apucat pe neaşteptate de aceşti oameni, care-i vârâră un căluş în gură, îl legară cot la cot, pe urmă îl ridicară pe sus şi îl duseră într-o odaie departe de stradă.
Veni noaptea şi o dată cu ea, sosi un haham însoţit de bărbierul ce ia sânge S… (Solomon) pe care sacrificatorii au contat pentru împlinirea planului lor.
– „Haide, S…, taie gâtul acestui om; pentru asta te aşteptăm.”
Însă bărbierul devine palid; curajul îi lipseşte şi se declară incapabil.
Sacrificatorii, atunci, se pun să întindă la pământ pe Părintele Thomas şi D… se resemnează să-i cres¬teze el însuşi gâtul, cu un cuţit. Dar, mâna îi tremură şi, peste puţin, trebuie sa-l înlocuiască fratele său A.. (Aron), pe când bărbierul se mulţumeşte să ţină barba Părintelui….
Sângele este adunat într-un vas, pentru a fi trimis, mai târziu, marelui haham…
Pe urmă, a trebuit să facă să dispară urmele acestui omor. Jidovii încep, deci, să ardă hainele victimei ale cărei cărnuri sunt tocate în bucăţele mici, iar oasele sunt zdrobite cu un mai; pe urmă, această pastă omenească este azvârlită într-o groapă ce serveşte pentru lături.”
Justiţia sirio-egipteană obţine „pe rămăşiţele aproape fumegânde ale victimelor mărturisirea completă a vinovaţilor”.
Iată un extras din interogatoriul bărbierului, – după actele procesului, publicate de A. LAURENT, – citat de G. DES MOUSSEAUX:
D… mă chemă la el acasă. Găsii acolo pe haha¬mul… şi pe Părintele Thomas, care era legat.
D… şi fratele său A… îmi ziseră; ucide pe acest preot. Răspunsei că nu pot.
Ei aduseseră atunci un cuţit. Trântii pe călugăr la pământ şi, ţinându-l cu unul din asistenţi, îi pusei gâtul deasupra unui lighean mare.
D… apucă cuţitul şi începu să-l taie, iar A.. îi de-te ultima lovitură.
Sângele fu adunat într-un lighean, fără să se piardă o picătură.
Pe urmă, cadavrul fu târât într-o odaie unde se ţi¬neau lemnele. Acolo îl dezbrăcarăm de haine, care fură arse. Apoi, – cu servitorul M… care sosise atunci… îl spintecarăm, punând rămăşiţele într-un sac şi, treptat-treptat le duserăm să le aruncăm în conducte…
– Ce a-ţi făcut cu oasele?
– Le-am spart pe piatră, cu un pisălog…
– Şi cu capul?
– L-am sfărâmat la fel, cu acelaşi instrument.
– Şi cum era sacul în care aţi pus rămăşiţele?
– Ca toţi sacii de cafea, de pânză de împachetat şi de culoare cenuşie.
– Sacul acesta nu lăsa să picure materiile conţi¬nute în intestine?
– Un sac de cafea, când este udat nu lasă să pice ceea ce se găseşte, în el…”
Justiţia voi să verifice locul unde ovreii arunca¬seră rămăşiţele. Se descoperi canalul şi se găsiră, la intrare, urme de sânge şi filamente de tendoane… Lucrătorii descinseră în conductă, scoaseră mai multe bucăţi de carne, o rotulă, un fragment din inimă, nişte sfărâmături de craniu şi de alte oase, precum şi părţi din calota preotului…”
După asasinarea Părintelui Thomas, ovreii, hotă¬râră să se scape şi de servitorul său creştin, Ibrahim Amoran, ale cărui cercetări puteau deveni compromi¬ţătoare; şi… acest servitor dispăru.
Ne vom mărgini să relatăm câteva părţi din intero¬gatoriile care privesc al doilea act al acestei drame.
Servitorul M… a fost trimis la F… de stăpânul său, care i-a zis: „du-te de vezi dacă au prins pe Ibrahim şi ce au făcut cu el.
Mă dusei la F… şi găsii uşa închisă cu zăvorul. Bă¬tui. F… veni şi-mi deschise.
– Îl ţinem, îmi spuse el; – vrei să intri, sau să pleci?
– Voi intra ca să văd, îi răspunsei eu.
Intrai într-un mic divan, care dă într-o curte exte¬rioară, în care se găsesc latri¬nele; – în aceste latrine, îi aruncară carnea şi oasele. Uşa fusese baricadată cu o grindă. Găsii acolo pe I. P… şi pe A. S… ocupaţi să lege mâinile pacientului la spate, cu basmaua sa, după cei astupaseră gura cu o pânză albă. Pe urmă fu trântit la pă¬mânt, de F… şi de M.F.- fiii lui R…
Aduseră un lighean de aramă spoită, puseră capul prinsului deasupra acestui lighean, şi F… îi tăie gâtul cu propriile sale mâini.
Y…, M…, F… şi eu, îi ţineam capul. A.., fiul lui R… şi I. P… îi ţineau picioarele şi se aşezaseră peste ele. A. S… şi ceilalţi (erau opt cu toţii), ţineau bine trupul, pentru ca să-l împiedice să se mişte, până ce sângele va fi încetat să curgă.
– Ce s-a făcut cu sângele şi cine la luat?
– Adevărul este că Y…, luă ligheanul şi vărsă sân¬gele într-o sticlă, – pe care o ţinea în mână A. S…, – printr-o pâlnie nouă de tinichea, ca acelea pe care le întrebu¬inţează negustorii de ulei. După ce fu um¬plută, A. S. o dădu lui Y…
– De ce mijloc s-au servit ca să-l facă pe servitor să intre acolo?
– Am mai spus… că erau adunaţi cinci inşi în stradă, lângă poartă, – că servito¬rul veni să întrebe de stăpânul său, – şi că Y… îi răspunse: „Stăpânul tău a întârziat la noi; vaccinează un copil; dacă vrei să-l aştepţi, intră şi du-te de-l găseşte”.
El intră, şi se întâmplă ceea ce am declarat”
„Ar fi greu, zice G. DES MOUSSEAUX să-ţi închi¬pui o bogăţie şi o precizie de amă¬nunte mai remarca¬bile, ca acelea care ies din gura celor ce depun”.
Să mai ascultăm şi câteva din depoziţiile autorilor acestei crime înspăimântă¬toare, în ceea ce priveşte întrebuinţarea sângelui de creştin.
„Cu ce scop aţi omorât pe Părintele Thomas?
– Ca să-i luam sângele, – răspunde jidovul D… L-am strâns într-o sticlă albă, sau khalabiehs, pe care am trimiso la hahamul A., – sângele fiind necesar la împlinirea datoriilor noastre religioase.
– La ce serveşte sângele în religia voastră?
– Se întrebuinţează la azime…
– Pentru ce n-aţi păstrat sângele la voi?
– Obiceiul vrea ca sângele să stea la haham.”
„Întrebare hahamului A.:
– Cine ţi-a remis sângele?
– Hahamul Y… se înţelesese cu A., şi cu alţii ca să aibă o sticlă de sânge omenesc şi acest haham mă înştiinţă şi pe mine. Fraţii A.. îi făgăduiră că, chiar dacă ar trebui să-i coste o sută de pungi de bani, tot i-o vor obţine. Fuse-i, în urmă, informat de dânşii că aduseseră o persoană, pentru ca să o omoare şi să-i ia sângele, şi îmi ziseră; du-te la hahamul Y…
– Ai întrebat pe hahamul Y…, dacă trimite din sân¬gele acesta în alte locuri?
– Hahamul Y… mi-a spus că trebuie sa trimită din el la Bagdad.
– Au venit din Bagdad scrisori care să-l ceară?
– Hahamul Y… mi-a spus-o…
– Şi la ce este trebuincios sângele? Îl pun oare în pâinea azimă şi toată lumea mănâncă din ea?
– De obicei, sângele, pus în azimă, nu este pentru popor, ci pentru persoanele zeloase. Hahamul Y…, rămâne la cuptor în ajunul sărbătorii azimelor. Acolo, oamenii zeloşi îi trimit făina, din care el face pâinea. El însuşi frământă pasta, fără ca nimeni să ştie că pune în ea sânge, şi trimite pâinea acelora cărora le aparţine făina” .
Rezultatul procesului a fost că, – din şaisprezece ovrei, implicaţi în asasinatul Părintelui Thomas şi al servitorului său, – doi au murit în timpul procedurii, patru au obţinut iertare pentru că au făcut destăinuiri şi zece au fost condamnaţi la moarte”
Jidanii din Europa, la această noutate care îi tul¬bura groaznic, începură să ţipe – nu împotriva vinovaţilor, – ci împotriva justiţiei” .
După ce au oferit consulului Franţei, milioane , care au fost refuzate, – ei au inundat cu aur autorită¬ţile sirio-egiptene şi, delegaţii lor, MONTEFIORE şi CKEMIEUX, (pe care îi vom întâlni din nou mai de-parte), ducându-se în Egipt, obţinură de la Kediv amnistia sau mai bine zis iertarea acuzaţilor, – căci ea le-a fost acordată fără reînoire de anchetă şi fără reluarea procesului, faptele fiind probate şi nediscutabile”
Iată termenii firmanului, cu care ovreii fură obligaţi să se mulţumească: „Prin expunerea şi după cererea d-lor Moses Montefiore şi Cremieux, – care au venit la noi ca delegaţii tuturor europenilor care profesează religia lui Moise, – am recunoscut, ei doresc punerea în libertate şi siguranţa pentru acei dintre ovrei care sunt deţinuţi şi pentru cei ce au fugit, din pricina instruirii afacerii Părintelui Tho¬mas, călugăr din Damasc, el şi servitorul său Ibrahim. Şi cum, din cauza unei populaţii atât de numeroase, nu ar fi convenabil să refuzăm rugămintea lor, ordonăm ca prizonierii ovrei să fie puşi în libertate şi să se dea, celor fugiţi, siguranţa pentru întoarcerea lor…”.
Astfel de crime, în faţa cărora te apucă groaza, con¬tinuă să se comită chiar şi azi.
Fără să mai vorbim de omorul din Tisza-Elzlar, cunoscut de toţi, vom povesti două cazuri petrecute acum câţiva ani.
Monitorul Romei, din 15 iunie 1883, cită un omor ritual care avusese loc la o dată cu totul recentă.
Un copilaş, – aparţinând uneia dintre familiile gre¬ceşti cele mai însemnate din Smirna – fu răpit în apropierea paştelui ovreiesc. Patru zile după aceea, i se găsi, pe malul mării, cadavrul, străpuns de mii de lovituri de pumnal. Mama sa, nebună de durere, acuză sus şi tare pe ovrei de acest omor. Populaţia creştină se ridică în masă şi alergă în cartierul ovre¬iesc, unde avu loc un masacru îngrozitor, în care pieiră peste 600 de jidani .
În 1881, la Lutcza, – un mic sat din Galiţia austriacă, – a fost comisă o crimă rituală asupra unei tinere fete, numită Francisca Mnich. Trei acuzaţi (Moise Ritter, nevasta sa şi un alt jidan complice), fură condamnaţi la moarte, în ziua de 21 decembrie 1882, de juraţii din Rzeszov.
Curtea superioară de justiţie casă judecata, pentru că procedura nu fusese în¬deplinită şi trimise pe ovrei înaintea tribunalului din Cracovia, care, la 10 octom¬brie 1883, reînnoi tripla condamnare la moarte.
În momentul de faţă se judecă la Kiev procesul unui omor ritual, săvârşit de un jidan Beilis, împre¬ună cu mai mulţi complici, asupra unui biet băieţel de 6 ani, Iuscinski. Opt zile după omor fu găsit, într-un şanţ, cadavrul nenorocitei victime, stră¬puns de 47 lovituri de pumnal.
Dar, ceea ce aruncă o vie lumină asupra intelectu¬lui jidovimei întregi, e faptul că, înainte de a se da verdictul toată presa ovreiască din Europa şi de la noi , s-a năpustit, cu o furie nebună, ca şi în timpul procesului din Damasc, – nu asupra omorâtorilor, – ci asupra Ţarului, asupra răposatului Stolipin, asupra oligarhiei din Rusia,… până şi asupra juraţilor – din Kiev, pe care îi numeşte ţărănoi inculţi.
La noi, în România, asemenea crime trebuie să fie foarte uşor de realizat. Acum 4 sau 5 ani, se găsi în Bucureşti, pe un maidan, un băiat mort de o moarte violentă. Pentru a stabili identitatea cadavrului, poliţia publică o în¬ştiinţare, adresată părinţilor care pierduseră de curând un fiu, pentru a veni să-i recu¬noască corpul.
Atunci, spre stupefacţia generală, se văzură vreo douăzeci de mame, venind dezolate la morgă, ca să reclame fiecare trupul copilului ei, care dispăruse fără să i se mai dea de urmă.
De asemenea, G. DES MOUSSEAUX vorbeşte de „numărul, cu mult mai mare de cât şi-l închipuie cineva, de oameni, de femei şi mai ales de copii, care în anumite oraşe ale Europei, dispar pentru totdeauna, fără să lase cea mai mică urmă, spre ma¬rea înmărmu¬rire a rudelor lor” .
Dar, să vedem, pentru ce motiv iudeii săvârşesc omoruri rituale asupra creştinilor?
Ne vom adresa pentru aceasta, la scrierea unui fost haham, trecut la creştinism şi botezat sub nu¬mele de Neofit.
Examenul cărţii Înfruntarea jidovilor asupra legii şi a obiceiurilor lor”, de NEOFIT .

„A ucide pe creştini şi a le lua sângele…”, – zice NEOFIT, – este o taină a ovrei¬lor, sau mai bine zis o rătăcire, care astăzi este cunoscută, căci „o au scris mulţi”.
Dar, adaugă el, nu mi s-a întâmplat să văd nică¬ieri:
1° – pentru ce ucid jidovii pe creştini?
2° – ce fac ei cu sângele creştinilor?

NEOFIT vrea să lămurească aceste două secrete, pe care le cunoaşte bine, căci, zice el, „fiind rabin şi învăţătorul ovreilor, au fost descoperite mie şi le-am păzit până ce am primit Sfântul Botez” .
„Mai întâi, să se ştie că această taină nu este cu¬noscută de toţi jidovii, ci numai de rabini sau de hahamii lor, de cărturarii şi de fariseii lor, ce se numesc de dânşii hasindem. Şi această taină o păzesc ei cu mare scumpătate” .
În plus, – acest ultragiu faţă de omenire „nu este scris nicăieri. Rabinii îl lasă fiilor lor cu blesteme îngrozitoare, ca aceştia să nu-l descopere, nici proşti¬lor din¬tre ovrei, nici creştinilor, – chiar dacă li s-ar întâmpla să sufere tot felul de munci. Astfel, de pildă, mărturisesc în frica lui Dumnezeu, că atunci când am ajuns la vâr¬sta de 13 ani şi când tatăl meu mi-a pus pe cap cornul acela, – ce se numeşte tăfilis, – mi-a desco¬perit taina privitoare la sângele de creştin şi m-a afurisit, pe toate stihiile cerului şi ale pământului, ca să nu descopăr secretul acesta, nici chiar fraţilor mei.
Şi când mă voi căsători şi voi avea până la 10 feciori, să nu îl fac cunoscut, decât numai unuia singur, adică aceluia care va fi mai deştept, mai învăţat şi, în acelaşi timp, capabil de a-l înţelege; – iar la partea muierească nu trebuie nicidecum să-l descopăr .
Şi îmi mai spuse: Fiule, să nu te primească pământul, de vei dezvălui taina aceasta, – măcar de ţi se va întâmpla să te faci şi creştin .
Astfel îmi grăi tatăl meu” .
Principalul motiv al crimelor rituale este, marea ură ce au ovreii asupra creş¬tinilor, părându-li-se că, făcând această ucidere, aduc jertfă lui Dumnezeu… Într-ade¬văr, rabbi Solomon (Talmud) zice: celui mai blând dintre şerpi, scoate-i creierii, – iar pe cel mai bun dintre creştini, ucide-l – adică, dator este orice jidan să omoare un creştin, fiind convins că cu aceasta se va mântui” .
Această ură este întipărită în sufletele ovreilor încă din copilărie. Înainte chiar de a începe să arate copiilor A, B, C, dascălul trebuie să-i înveţe să-i hulească pe creş¬tini, pentru ca să ştie, când vor trece pe lângă o biserică creştinească, să zică: şacăţ te şaţine văsaef tăsavinichi hăirimi – cuvinte care înseamnă: spurcata spurcaţilor, necurata necuraţi¬lor, să fii afurisită” .
„Aşijderea, când văd ducând vreun creştin mort la groapă, dator este tot jido¬vul să zică: saium had, lamuhar trii, – adică: azi am văzut un păgân mort, mâine să văd doi. Hulele acestea, chiar şi un copil mic trebuie să le ştie. Mai pe scurt, dacă jidovii au atâta ură şi vrăjmăşie împotriva creştinilor, este pentru că scrie la TALMUD: „nu se cuvine a numi pe altcineva cu numele de om, – decât numai pe ovrei” .
NEOFIT indică apoi ce fac jidanii cu sângele cel strâng în timpul crimelor rituale şi spusele lui se aseamănă cu mărturisirile acuzaţilor din Damasc.

1° – Jidanii întrebuinţează sânge de creştin pentru ca să prepare leacuri împotriva unor boli , de care suferă, – şi pentru ca să facă farmece.
Astfel, de patru ori pe an, la începutul anotimpurilor, – „pentru ca să evite căderea akifei, adică a unui sânge ce pică din văzduh pe mâncărurile lor şi omoară îndată pe cel ce gustă din ele, – jidovii întrebuinţează un piron de fier, ce a fost băgat în sânge de creştin muncit şi pun peste bucate. De altfel, la calendarul lor scrie şi minutul în care cade sângele acela, – şi merge hahamul cu un ceas sau două mai înainte, din casă în casă şi dă de ştire” .
2° – Aşijderea, la nuntă, tinerii soţi postesc o zi întreagă, nemâncând şi nebând nimic. Şi spre seară, vine rabinul, care le dă la amândoi să mănânce un ou copt, presărat cu cenuşă în loc de sare. Această cenuşă o fac, arzând în foc o pânză înmuiată în sânge de creştin chinuit.
În acelaşi timp, hahamul zice încet nişte descântece, ca noii soţi „să poată înşela pe creştini şi să poată mânca şi sudoarea creştinului, ca şi cum ar mânca sângele său .
3° – Rabinii mai întrebuinţează sânge de creştin muncit, la tăierea împrejur, amestecând, în vin, o picătură din sângele acesta şi o picătură din sângele ce curge din rana făcută pruncului şi punând, cu degetul cel mic, de două ori, câte puţin din acest amestec, în gura copilului.
Această datină este necesitată de îndoiala în care se găsesc hahamii, care nu ştiu dacă Iisus, fiul Mariei, a fost sau nu adevăratul Mesia. „Şi cum Hristos a scos din iad, prin sângele său, sufletele oamenilor care n-au fost botezaţi cu apă, aşa şi pruncul acesta, nebotezat cu apă, să se mântuiască prin sângele unui creştin botezat cu apă, – sânge vărsat prin munci ca şi al lui Hristos” .
4° – Când moare un ovrei, hahamul ia un albuş de ou şi o picătură de sânge de creştin muncit, le ames¬tecă şi stropeşte cu ele mortul, – zicând, în acelaşi timp, stihul din proorocirea lui Iezechiel: „Şi voi stropi peste voi cu apă curată şi vă veţi curaţi de toate spurcăciunile voastre.
5° – Aşijderea la 9 iulie, jidovii fac plângerea Ierusalimului; atunci rabinii şed jos pe pământ, îşi pun pe frunte cenuşă, ce conţine sânge de creştin chinuit şi mă¬nâncă un ou copt, presărat cu aceeaşi cenuşă; iar mâncarea aceasta se cheamă de dânşii Săida amafsăncâs .
6° – La Paşte, hahamii fac separat o azimă, numită eficoimon, conţinând puţină cenuşă din sânge de creştin, care trebuie să fie chinuit, precum şi Iisus Hristos a fost chinuit. Pentru aceasta, ei fură copii mici, ca să poată mai uşor să îi chinuiască şi pentru că Hristos a păzit fecioria.
Orice ovrei, până la cel mai mic, trebuie să mă¬nânce, din azima aceasta, o bu¬cată de mărimea unei măsline .
7° – La sărbătoarea numită Purim, jidovii omoară pe un creştin care înfăţişează pe Aman, persecutorul lor. Hahamii îi iau sângele şi fac cu el mici turte dulci triunghiulare, pe care le trimit la toţi ovreii. Această trimitere se numeşte Maschloiamunas.
În seara de Purim, jidanii caută să fure copii de creştin şi îi ascund până la paşte, care este aproape, – pentru ca să le ia sângele şi pe urmă să-i omoare .

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s