Vrem Cadrilaterul inapoi!

Vrem Cavarna, vrem Sfanta Silistra, vrem Durostoru, da-ne , Doamne, Cadrilaterul inapoi!

CADRILATERUL – CEA MAI VECHE TARA ROMANEASCA.
Pe harta Romaniei Mari ,Cadrilaterul.

V. Pârvan spunea: ,,Dintre ţările care alcătuiesc România de azi, Dobrogea este cea mai veche ţară română. Cu mult înainte ca dacii din Dacia să se facă romani, dacii din Dobrogea au început să vorbească latineşte, să se închine ca romanii şi să-şi facă oraşe şi sate romane…“.

Prin Dobrogea de sud, Dobrogea Nouă sau Cadrilater se desemnează judeţele Durostor (3.226 km2) şi Caliacra (4500 km2) aflate între graniţele României între 1913-1940. Acest Cadrilater (patrulater) este urmaşul Cadrilaterului format de cetăţile Rusciuc, Şumla, Varna şi Silistra din timpul turcilor care era mai întins .

Cadrilaterul este şi el parte a spaţiului etnogenezei româneşti, care în sud a avut loc până în Balcani. Din sec. VIII-VI îdHr. a avut loc colonizarea greacă a litoralului vestic al Mării Negre, dar dincolo de zidurile cetăţilor populaţia cea mai importantă o constituiau geţii. Herodot povesteşte că înainte de a ajunge la Istru, Darius a biruit mai întâi pe geţi, ce se credeau nemuritori şi care au luptat cu multă vitejie în trecătorile munţilor Balcani şi la nord de aceştia.

În sec. II îdHr. rege peste geţii din sudul Dobrogei, aliat cu romanii împotriva bastarnilor şi răsplătit de Octavian cu titlul ,,amicus et socius populi romani“ a fost Rholes . Burebista pusese stăpânire pe oraşele greceşti de la Olbia până la Apollonia. Dionysopolitanii recunoşteau că acesta, devenit ,,stăpânul întregii ţări de dincolo şi de dincoace de fluviu“ era ,,cel dintâi şi cel mai mare dintre regii Tracilor“ . Poetul Ovidiu spunea ,,că-i învinsă de getică elena“ .

Ceilalţi strămoşi ai noştri, romanii îşi aduc legiunile în zonă încă din anul 72 îdHr. dar incorporarea efectivă la imperiul roman va avea loc după 29 îdHr. pentru ca la 46 d.Hr., Duorostor să fie deja municipium din provincia Moesia Inferior. Referitor la numele acestei provincii, să menţionăm că Sallustius spunea că ,,moesii sunt totuna cu vechiul neam aprig al geţilor“ . La Durostorum (Silistra) a fost fixată legiunea a XI-a Claudia. Sub Antonius Pius se găsesc numeroase enclave de veterani şi negustori romani sau romanizaţi convieţuind cu geţii băştinaşi. Romanii vor numi Dobrogea şi Scythia Minor de la populaţia stabilită aici în sec. III îdHr. şi asimilate de geţi. Sciţi au fost numiţi şi Ioan Cassian, Aethicus, Histricus, Dionisie Exiguus şi alţi monahi din Dobrogea care foloseau în vorbire şi în scris limba latină fiind precursori ai vechii literaturi române împreună cu autorii anonmi şi de la Durostorum (362), Niceta Remesianul etc.
Teritoriul dintre Dunăre şi mare a fost scena treceriii a aproape tuturor popoarelor migratoare cunoscute de istoria europeană. Autohtonii daco-romani s-au apărat uneori bizuindu-se pe forţele lor, alte ori, aşa cum s-a întâmplat în 594 când generalul Priscus primea ajutorul orăşenilor din Durostorum împotriva slavilor, se alăturau puterii militare a Bizanţului. Când Constantinopolul făcea abuzuri centralizatoare şi fiscale ei ofereau ajutor adversarilor acestora. În momentele de slăbiciune ale bizantinilor, rezistenţa era organizată în exclusivitate de obştile săteşti şi ,,romaniile populare“.

În sec. IV Constantin cel Mare a creat episcopate la Tomis, Odessos (Varna), Durostorum, Appiaria, Abrittus (Razgrad), Sexanta-Prisca (Russe), Novae (Şiştov), Nicopolis, Oescus (Isker), Ratiaria (Arciar), Viminacium (Kostolac), Singidunum (Belgrad) pentru populaţia romanică [10]. La Durostorum s-a născut generalul roman Aetius care i-a înfrânt pe huni pe Câmpiile Catalunice în 451.

Limba bisericii a fost multă vreme latina, lucru arătat şi de existenţa episcopatelor dunărene până la sfârşitul sec. VI (un episcop Ursus era încă la 787 în Abrittus). Latina i-a influenţat şi pe slavii aşezaţi în Peninsula Balcanică începând cu sec. VII, ei preluând din latină numeroase cuvinte (oltar, kalenda, ţesar-ţar). Slavii au ajuns să aibă chiar conducători de neam latin (Laurentius, Menandru, Sabinus, Paganus) înainte de creştinarea bulgarilor. După creştinarea acestora la 865 s-au înfiinţat episcopate slave la Silistra şi Vidin ce le au continuat pe cele latine. De aici probabil s-a tras şi limba slavonă în biserica românilor fiindcă mulţi monahi se vor refugia la nord de Dunăre după distrugerea statului bulgar din 1018.

Populaţia romanizată dintre Dunăre-Balcani şi mare a sprijinit oştile bizantine în luptele cu bulgarii în 971 şi în luptele cu Sviatoslav, cneazul Kievului. Pe acest teritoriu a fost constituită thema Pradunavon (Paristrion) . Ponderea neamurilor turce în structura etnică a Dobrogei devine însemnată la începutul mileniului II, autohtonii trebuind să ţină piept pecenegilor, uzilor, cumanilor, tătarilor.

La confluenţa sec. XII-XIII şi Cadrilaterul a fost integrat statului româno-bulgar al Asăneştilor. După anul 1000, aici sunt atestate formaţiuni politice ca cea din jurul Silistrei conduse de Tatul . În 1245 o scrisoare a papei Innocenţiu IV îi menţionează pe românii care locuiau pe teritoriul dintre Dunăre şi mare .

În jurul anului 1320 se cristalizează nucleul statal independent Ţara Cărvunei cu fortificaţii la Cavarna, Caliacra, Dristra. Balica, unul din cârmuitorii acesteia intervenea în conflictele din imperiul bizantin. Dobrotici va fi recunoscut despot de către Bizanţ fiind suveran în Dobrogea, valea Carasu, zona Silistra, Vlahia Asăneştilor etc. A luptat în multe rânduri împotriva turcilor, a ţaratului de Târnovo, a Genovei sprijinită şi de unguri. S-a sprijinit pe ajutorul domnului Vlaicu Vodă, pe al Veneţiei şi şi-a întărit prestigiul printr-o unire dinastică cu Bizanţul. Va fi urmat de fiul său Ioancu, care va continua politica antiotomană .

Vlaicu Vodă a avut şi el posesiuni pe malul drept al Dunării . Şi Radu I Basarab a colaborat cu Dobrotiţă . Moartea în 1386, după o domnie de aproape 4 decenii a despotului Dobrotiţă a deschis prilejul ca moştenirea acestuia să fie râvnită de ţaratul bulgar de la Târnovo şi de turcii otomani. Pentru Dobrogea a luptat în 1386 şi Dan I, iar după moartea acestuia într-o luptă cu ţarul bulgar Şişman îi urmează la domnie fratele său Mircea [19]. Susţinut de contingentele dobrogene, Mircea cel Bătrân îl învinge şi alungă de la putere în 1388 pe vizirul Candarli Ali Paşa şi înfăptuieşte unirea Dobrogei (inclusiv Silistra) cu Ţara Românească.

Din 1390 stăpânirea lui Mircea în Dobrogea este formulată ,,terrarum Dobrodicii despotus“. Cetatea Dârstorului apare în titlul voievodului ca entitate separată pentru că ,,Ţara Dristei“ separată de despotatul lui Dobrotici a luat naştere în jurul centrelor Păcuiul lui Soare şi Silistra .

După cucerirea Bulgariei (cu toate că de exemplu, Mircea a salvat Vidinul la 1390) turcii în 1393 atacă Dobrogea asediind cetatea Silistra. Oştirea lui Mircea, ajutată de populaţia oraşului este învinsă printr-un ,,şiretlic“. În tratatul încheiat între Mircea şi Baiazid se spunea ,,toţi creştinii care îmbrăţisând religia lui Mahomed vor trece apoi din regiunile supuse puterii noastre în Valahia şi vor deveni acolo din nou creştin, nu vor putea fi reclamaţi în nici un fel şi atacaţi“ .

În iarna 1393-1394 Mircea a repurtat o victorie desăvârşită la sud de Balcani în zona Karânovasâ. Urmarea fost redobândirea Silistrei. La 1404 arhiepiscopul Ioan de Sultanieh afirma : ,,lângă Marea cea Mare sau Pontică este Valahia o ţară mare. Are un domnitor al său şi deşi turcul a prins pe mulţi dintre ei, nu a dobândit stăpânirea acestei ţări“ .

Încercarea turcilor de a cuceri Silistra românească în 1408, a eşuat. După Mircea, fiul său a continuat aceeaşi politică. La 1418 întitulându-se ,,Mihail, domn al Tării Româneşti şi al munţilor şi până la Marea Neagră“. Dan II izbutise cu forţa armelor să asigure controlul Dunării luptând în 1425 la Vidin şi Drâstor. Şi Radu II se va intitula domn şi al ,,Podunaviei până la Marea cea Mare“.

Există ipoteze că Dobrogea a fost cucerită de turci speculând rivalitatea dintre Dan II şi Radu II dar şi părerea că stăpânirea românească s-a menţinut în Dobrogea până între anii 1445 (Vlad Dracul) şi 1462 (Vlad Ţepeş) .

Vlad Dracul cu fiul său V. Ţepeş asediază în 1445 Silistra şi cucereşte Turtucaia ajutat de cruciaţi. În iarna 1461-1462 Vlad Ţepeş a trecut prin sabie malul drept al Dunării de la Zimnicea până la gurile Dunării, ucigând 23.809 supuşi turci şi primind la nord de fluviu numeroşi creştini .

Turcii au zis ţinutului dintre Dunăre şi mare până la Varna Dobrugi-lli, adică ţinutul lui Dobrugă, după numele celui mai vechi stăpânitor al zonei pe care îl ştiau . După definitivarea cuceririi ei de către otomani între 1445-1466 , Dobrogea a fost organizată militar şi administrativ în sangiacurile Tulcea şi Silistra.

Populaţia creştină era exclusă de la serviciul militar dar efectua îndatoriri administrativ-poliţieneşti. În unităţile militare din Dobrogea se aflau pe lângă turci şi cazaci, tătari. Sangeacul Silistra avea districtele Constanţa, Mangalia, Balcic şi Bazargic .

În 1595 Mihai Viteazul a eliberat oraşul Silistra fără însă a cuceri şi cetatea. Împreună cu Aron Vodă a alungat garnizoanele turceşti din raialele din sudul Moldovei şi Dobrogea, Nicopol, Rusciuc, Vidin, Vârşeţ.

După înfrângerea lui Hdăm Paşa, conducătorul Vidinului, Mihai a stat în ţinutul acela 10 zile. Şi în 1596 el va intreprinde o campanie la sud de Dunăre .

În februarie 1603 voievodul Radu Şerban a lovit şi el Silistra şi înfrânge pe Ahmed-Paşa . Bogdan Boksici primul episcop catolic al Bulgariei făcea la 1641 constatarea că locuitorii bulgari din Dobrogea ,,vorbesc şi turceşte şi româneşte“. În toată perioada stăpânirii turceşti în zonă, pe fondul autohton al acelor dicieni sau ,,români vechi “, au continuat să se stabilească locuitori din Muntenia, Transilvania şi Moldova. În sec. XVIII oraşul Silistra cuprindea 60.000 locuitori, cam cât Bucureştiul de atunci .

La 1673 Grigore Ghica, Mihai Apafi şi Ştefan Petriceicu împreună cu Polonia adunaseră oşti şi se pregăteau să atace cetăţile Silistra, Brăila, Ismail, Chilia. Tighina, Cetatea Albă. Peste un secol în 1773 forţele ruse desfăşurau lupte în Dobrogea mai ales pentru cucerirea Silistrei. În aprilie, unităţi de voluntari români sub comanda maiorului Bogdan au executat atacuri în jurul Vidinului, iar în iunie un detaşament format dintr-un regiment de infanterie, 1 de carabinieri, arnăuţi şi recruţi a atacat Turtucaia şi i-a înfrânt pe otomani. Pe timpurile acelea Vâlsan consideră că s-ar fi elaborat de către români o hartă a Dobrogei .

Mitropolia Brăilei (Proilavei) cuprindea şi Silistra unde de câteva ori s-a şi mutat reşedinţa acesteia. În sec. XVI-XVIII în fruntea mitropoliei de Dârstor au păstorit o întreagă pleiadă de clerici români. Biserica mitropolitană din Silistra şi biserici din zonă au fost întreţinute serios de domnii români.

N. Iorga a găsit cărţi vechi pe care era ,,în grai românesc însemnarea vechilor dascăli“, iar în şcoala românească din Turtucaia (sec. XVII) condicele şi cărţile bisericeşti cuprindeau un întreg pomelnic de vechi cărturari. În sec. XVII erau la Silistra 40 de şcoli islamice . În 1806 armatele ţariste ocupă iar cetăţile din Moldova şi Dobrogea . În 1811 la un recensământ moldovenesc se semnalează 2487 ,,băjenari de peste Dunăre“ din care mai mult de o mie ,,români veniţi din satele dobrogene“.

,,GOSPODI POMILUI“ IN LOC DE ,,DOAMNE MILUIESTE”

Autorităţile otomane din Dobrogea au însărcinat pe cărturarul Nifon Bălăşescu să organizeze şcolile româneşti şi să creeze altele acolo unde nu existau. In sec. XIX a continuat să funcţioneze vechea şcoală românească din Turtucaia unde documentele au păstrat numele unei întreg pleiade de învăţători începând cu dascălul Rusu Şaru în 1774.

În Silistra încă înainte de 1850 funcţiona o şcoală românească din care ieşiseră serii întregi de absolvenţi. Dascălul Petru Mihail nota ,,anul 1847 martie întâiul: m-am tocmit la şcoală ca să învăţ pe copii carte românească“. C. Petrescu, ce crease în 1866 o Eforie, un comitet şcolar va tipări cu ajutorul mitropolitului de Silistra în 1874 un abecedar turco-român.

La dotarea ei a participat începând cu 1877 guvernul României. La iniţiativa conducerii şcolii normale din Silistra a fost înfiinţată ,,Societatea română pentru cultură şi limbă“ care deţinea regulament, statute, registre şi sigiliu propriu, iar scopul ei era ,,de a propaga prin toate mijloacele putincioase între românii din aceste părţi, învăţătura limbii materne“ şi de ,,a conlucra la dezvoltarea educaţiei naţionale şi a apăra privilegiile ei“. Mai exista şi ,,Comunitatea Bisericii Româneşti“ .

Şi la 1854 se va vărsa sânge românesc la sud de Dunăre, voluntari români luptând eroic la asediul Silistrei . Înainte de jumătatea sec. XIX călugărul Partenie descrie locuitorii Dobrogei: ,,ţărani numiţi români au un port bulgaresc şi vorbesc limba românească, foarte primitori şi ospitalieri” .

La 1878 Cadrilaterul cuprinzând chiar Varna şi Rusciucul a fost oferit României înainte de constituirea statului independent bulgar, însă atunci România nu l-a primit pentru a nu-şi pierde printr-o tranzacţie dreptul ei asupra sudului Basarabiei. Nici în timpul războiului sârbo-bulgar din 1886, România nu a înţeles să profite de situaţia grea a Bulgariei .

De abia după ce s-a consemnat pierderea sudului Basarabiei, I. C. Brătianu şi M. Kogălniceanu, la 24 iunie 1878 cereau includerea Silistrei. La sfârşitul războiului din 1877 Rusia ar fi fost de acord ca României să-i revină şi Cadrilaterul, însă pentru a pedepsi refuzul României de a semna cedarea sudului Basarabiei, va susţine ca sudul Dobrogei să aparţină Bulgariei. Cam târziu s-a hotărât Brătianu să afirme răspicat că ,,pe când Bulgaria era a Turciei, Dobrogea era a Ţării Româneşti“ .

Guvernul de atunci a retras doar funcţionarii din Basarabia, iar referitor la Dobrogea nu a înţeles poate importanţa acesteia . Congresul de pace de la Berlin ne-a dat şi Silistra însă la punerea pe teren a graniţei, acest oraş ne-a fost sustras, România cerându-l apoi în 1879, 1884, 1886 în faţa comisiei internaţionale de delimitare a frontierei dobrogene. Negocieri au avut loc la Londra şi Petersburg unde se parafează în 26 aprilie 1913 un protocol prin care Bulgaria recunoaşte apartenenţa la statul român a Silistrei cu o zonă exterioară de 3 km. La aplicarea acestuia au apărut probleme privind locul de unde înţelegeau părţile să înceapă măsurarea celor 3 km .

În Cadrilater şi chiar la sud de acesta, ţinutul era ocupat de un număr mare de turci, cei mai mulţi dispuşi să emigreze. Atribuită însă principatului autonom al Bulgariei, Dobrogea de sud va fi împânzită cu elemente bulgare, absente aproape până atunci în regiune.

Bălcescu, mergând spre Constantinopol a întrebat mirat ,,unde-s bulgarii?“, iar Carol I a mărturisit că până la Plevna n-a vorbit cu localnicii altfel decât româneşte. Erau voci care cereau tot pământul unde se auzea vorbă românească: Vidinul, Rahova, Şiştovul, Turtucaia, Silistra, Ostrovul şi tot malul dobrogean până la mare stăpânit cândva de legiunile romane ale strămoşilor noştri.

O statistică din 1850 în cazaua Balcic dădea în 84 localităţi doar 682 familii bulgare, iar în Bazargic în 89 de localităţi doar 930 familii bulgare. Iată deci cum populaţia bulgară a Cadrilaterului este sosită în zonă abia după 1878 din restul Bulgariei, Rusia, Turcia şi chiar România.

Această stare de fapt au recunoscut-o şi savanţii bulgari. P. Gabe, Miletici care scriu că ,,populaţia bulgară din nord-estul Bulgariei şi mai ales cea din Dobrogea şi din ţinuturile Varna, Silistra şi Sumba provine în marea ei majoritate din sudul Bulgariei şi din regiunile muntoase ale Balcanilor.“

Etnograful austriac Kanitz a obsevat în călătoriile din 1866-1879 că aşezările bulgare sunt recente chiar şi în Varna care era mai mult turco-tătară şi că populaţia românească formează majoritatea locuitorilor la Turtucaia.

Învăţătorul bulgar Raici I. Blăscov scria în 1868 că bulgarii din jurul Silistrei în satele Popina, Aidemir ,,vorbeau mai mult româneşte”. Mai spunea că preoţii foloseau limba română în biserică iar în staul Calipetrovo toate cărţile bisericeşti erau româneşti, slavona era dispreţuită şi că doar el a început să cânte ,,Gospodi pomilui“ în loc de românescul ,,Doamne miluieşte”.

Vechimea românilor în Cadrilater e dovedită de faptul că în timpul stăpânirii turceşti biserica din Silistra şi Turtucaia era românească. Primele colonizări bulgare sunt din timpul războaielor ruso-turce de la sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX, însă abia după 1878 ponderea lor creşte, populaţia Cadrilaterului la 1912 fiind de 48% turco-tătari, 43% bulgari, 2,3% români.

În urma atacului Bulgariei împotriva foştilor aliaţi, armata română intră în Cadrilater, înaintează spre Sofia, fără a întâmpina rezistenţă. La conferinţa de pace de la Bucureşti din 1913 se recunoaşte României stăpânirea Dobrogei de sud (Cadrilaterului). Despre această pace, Grecia spunea că a fost ,,bine făcută solid“ toate ţările în afara Bulgariei au fost mulţumite. Chiar şi Bulgariei, războaiele i-au adus un surplus de populaţie de 1.200.000 locuitori . După pacea din 1913 pan-slaviştii au distrus monumentul voluntarei ,,valaco-tribaliană“, Mariţa, în vârstă de 15 ani, eroină a războiului din 1877-1878, fiind prima din cele 5 victime din rândurile a 37 fete de la Smârdan.

Încă de la aderarea Bulgariei la Tripla Alianţă, ea îşi rezerva dreptul să emită pretenţii teritoriale asupra României. Între august 1916-nov. 1918, Bulgaria va ocupa Dobrogea întreagă. În dezastrul românesc de la Turtucaia a căzut prizonier şi apoi ucis de bulgari publicistul arădean Mircea Russu Şirianu ce lupta ca voluntar în armata română .

La sfârşitul războiului ni se recunoaşte dreptul asupra Cadrilaterului. În 13 dec. 1919, reprezentantul musulmanilor din Dobrogea (în Parlamentul român intraseră 4 deputaţi musulmani) amintea că ,,la marele congres din Constanţa al musulmanilor s-a protestat contra dezlipirii Cadrilaterului de ţara mamă, România“ . Principala populaţie a Cadrilaterului dorea să fie între frontierele României, simţind de pe atunci viitoarele campanii de slavizare a ei pe care i le va aplica Bulgaria mai târziu.

În perioada cât Cadrilaterul a fost în componenţa României, ponderea bulgarilor a rămas constantă (40%), iar în timp ce elementul turco-tătar va scădea prin emigrare, elementul românesc va creşte de exemplu : între 1928-1938 de la 14.7% la 29% prin colonizări.

Începând cu 1925, aromânii, cărora statul grec le-a răpit pământurile şi le-a dat grecilor aduşi din Asia Mică, vor fi colonizaţi în Dobrogea de sud, beneficiind de loturi între 5, 10, 15 ha. (militarii până la 75 ha). Au fost aduşi din Macedonia greacă aproape 80.000 macedo-români. Ei au întemeiat sate precum: Fraşari, Gramoştea, Regina Maria, General Dragalina, Ezibei, Cusuiul din Vale, Regele Mihai etc.

Cadrilaterul se încadrează în societatea românească. În judeţul Durostor funcţionau 2 licee româneşti, 2 bulgare, 1 liceu comercial, 1 gimnaziu mixt, alte 205 şcoli şi 95 grădiniţe. Aceeaşi reţea şcolară funcţiona în Caliacra.

La Silistra apăreau publicaţii ca: Dobrogea Culturală, Dunărea, Cadrilater, Învăţătoul Durostorean, Acţiunea Românească, Românul, Viitorul Silistrei, Ţara lui Mircea, iar la Bazargic apar Curierul Caliacrei, Straja Cadrilaterului, Cuvântul nostru, Legionarii, Buciumul, Caliacra, Sentinela română, Căminul nostru, Frontiera, Semănătorul, Dobrogea de sud. Se construiesc 80 km cale ferată, aeroport la Bazargic şi Balcic, port la Balcic, Palatul Administrativ, sediul sucursalei B.N.R., spitalul judeţean, clădirea liceului de băieţi în Bazargic, uzine electrice etc.

În 1928, regina Maria începe construcţia unui mic castel la Balcic, transfomând locul într-un cuib de linişte şi regăsire deosebit de pitoresc. Conform testamentului ,,cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş, lângă iubitul meu soţ, Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o pe malul Mării Negre în Cadrilater“. În 1940 inima îi este dusă la Bran iar din 1965 la Muzeul Naţional de Istorie .

În tragica vară 1940, diplomaţii bulgari vorbeau deja de probabilitatea ca Bulgaria să primească sudul Dobrogei ,,ca un cadou din mâinile Uniunii Sovietice“. Şi Hitler a făcut presiuni pentru această soluţie.

Drama Basarabiei, Bucovinei şi Ardealului, a făcut ca cedarea celor 2 judeţe dobrogene să treacă aproape neobservată. Comitagii bulgari infiltraţi de organizaţia teroristă DVRO au început asasinate pentru ca românii să plece cât mai repede şi să îşi lase bunurile. În zadar populaţia striga: ,,Nu cedăm, să luptăm!“.

Tratatul de la Craiova din 7 sept. 1940 semnat de Antonescu la 10 sept. Ceda Bulgariei un teritoriu de 7.726 km2, 378.000 locuitori, oraşele Balcic, Bazargic, Silistra, Turtucaia.

Toţi românii erau obligaţi să părăsească teritoriul cedat. În 1913, când România a dobândit Cadrilaterul, Bulgaria a primit în compensaţie de la turci Tracia. Slaba pondere a bulgarilor aici înainte de sec. XIX şi mai ales înainte de 1878 o recunosc chiar bulgarii. Dr. Miletici scria ,,să credem că în Dobrogea exceptând oraşele este o populaţie veche bulgărească, ar fi să ne înşelăm singuri. Bulgari autohtoni întâlnim numai de la linia Rusciuc-Varna spre sud“. În Cadrilater, scria că ,,n-am putut găsi o singură localitate cu populaţie indigenă”.

Istoricul, fost ministru al Bulgariei C. Jencek scria ,,elementul bulgăresc între Iantra şi Marea Neagră este foarte slab reprezentat, iar în Târnovo, Şumla, Silistra se călătoreşte ca într-o regiune turcească“. Prof. Romansky scria ,,creşterea numărului bulgarilor în regiunea Varna-Silistra în ultimi 30 ani se datoreşte faptului că bulgarii originari din alte ţinuturi i-au înlocuit pe turcii ce emigrau“. Atlasul otoman din 1840 şi raportul guvernatorului Dobrogei din 1856 nici nu îi enumeră pe bulgari printre locuitorii regiunii .

Zahu Pană aprecia că tratatul de la Craiova din 1940 ar fi cel mai ruşinos act semnat de România, nu doar pentru că s-a cedat un teritoriu fără luptă unui adversar net inferior, dar acesta este singurul care a retras pe toţi românii din teritoriul cedat printr-un schimb neechitabil de populaţie .

Au părăsit România în 1940, 61 000 de bulgari şi s-au refugiat din Cadrilater 100 000 de români, lăsând în urma lor sate ca Doimuşlari, Cainargeaua Mare, Curt-Bunar, Sarsânlar, Acadânlar, Popina, Casim, Amutli, Stejarul, Vultureşti, Cavarna etc. Pe ansamblu în Dobrogea erau 223.000 români şi 173.000 bulgari. Există păreri că în 1940 în Cadrilater bulgarii ar fi fost deja pe locul III, după români şi turco-tătari. În veacurile de dominaţie otomană, sudul Dobrogei a fost aproape complet turcizat şi cu toată îngăduinţa turcilor din sec. XVII-XVIII, prin 1850 în întreaga Dobroge erau numai 7-8 000 bulgari în oraşe faţă de 50 000 români şi 43 000 în sate faţă de 166 000 români. Prin spor natural nu puteau creşte între 1850 cu 750% ajungând la 50 000, ci doar la vreo 20-25 000.

Restul nu au fost originari de aici. Dobrogea au stăpânit-o: 292 ani bulgarii (679-971), 280 ani bizatinii (971-1186 şi 1320-1385), 70 ani patriarhatul din Constantinopol (1250-1320), 458 ani turcii (1420-1878) şi 679 de ani romanii, strămoşii noştri la care se adaugă 77 ani de stăpânire directă a românilor (1385-1420 şi 1879-1919) plus 64 ani de dominaţie a valahilor asăneşti (1186-1250) totalizând 820 ani de stăpânire latino-romană şi 292 ani de dominaţie bulgară .

CEDAREA CADRILATERULUI
Declanşarea celui de-al doilea război mondial la 1 sept. 1939, a dat prilejul regelui Carol al II-lea să facă unele declaraţii menite să liniştească temerile întemeiate ale poporului român privind o eventuală agresiune externă care ar fi dus la amputarea teritoriului ţării.

Rupt de realitate, înconjurat de o camarilă linguşitoare, bazându-se în mod fanatic pe garanţiile aliaţilor tradiţionali, Franţa şi Anglia, minimalizând forţa teribilă a Germaniei hitleriste, regele a petrecut noaptea Anului Nou 1940 în mijlocul armatei, într-o cazarmă, la Chişinău, declarând cu emfază, în toastul de la miezul nopţii, că “nu va ceda fără luptă nici o palmă din teritoriul ţării, întrucât armata este bine înzestrată, are un moral ridicat şi dispusă să facă cele mai mari jertfe”.

Aceeaşi declaraţie sforăitoare a făcut-o Carol al II-lea două luni mai târziu, când a vizitat linia defensivă de-a lungul frontierei cu Ungaria, formată din şanţuri şi cazemate, unde staţionau câteva divizii cu ostaşi cu degetul pe trăgaciul armei. Iar a folosit ca termen “palma de pământ”…

Dar în faţa ultimatumului din 28 iunie 1940 dat de imperialismul sovietic, România a cedat fără luptă Basarabia şi Bucovina de Nord, armata regală română fiind umilită şi batjocorită pe tot timpul retragerii ei până la Prut.

Scenariul s-a repetat două luni mai târziu, când la 30 aug. 1940 revizionismul maghiar a avut câştig de cauză, ocupând o mare parte din Ardeal.

Abdicarea lui Carol al II-lea la 6 septembrie a dat prilejul noului conducător al ţării, Ion Antonescu, să incrimineze pe fostul suveran pentru prăbuşirea graniţelor tării şi, implicit, dispariţia de pe hartă a României Mari, asigurând populaţia ţării că pe viitor el nu va tolera “pierderea nici a unei brazde de pământ românesc”.

O declaraţie fără acoperire: o zi mai târziu, la 7 septembrie România suferea al treilea rapt, pierderea Cadrilaterului (Dobrogea de Sud), în favoarea Bulgariei.

Respectând adevărul istoric, cele trei acte ale tragediei noastre naţionale din 1940 au fost generate de mai mulţi factori, printre care:

– politica nefastă dusă de cel care a fost ministru de Externe, Nicolae Titulescu;

– utopicele garanţii franco-engleze, de care am amintit;

– respingerea (în 1939) a garanţiilor germane privind securizarea frontierelor în schimbul asigurării neutralităţii României;

– lipsa aproape totală de armament greu şi de tehnică modernă de luptă .

Deci în numai două luni imensa jertfă de sânge pentru realizarea visului de reîntregire a ţării a fost zădărnicită.

Sacrificiul celor peste 300.000 de morţi din primul război mondial, precum şi al zecilor de mii de invalizi, de orfani, de văduve, era acum şters şi anulat. Suferinţele fuseseră suportabile prin faptul că datorită lor se înfăptuise România Mare.

Însă încă o dată în istoria ei, ţara noastră cădea pradă lăcomiei vecinilor ei apropiaţi sau mai depărtaţi.

Dar nici aşa agresorii nu erau satisfăcuţi: Uniunea Sovietică avea regrete că nu a pretins “măcar” întreaga Bucovină, dacă nu şi Moldova până la Siret şi Delta Dunării, de unde neîncetatele incidente de frontieră menite să susţină cererile ei viitoare; Ungaria, de asemenea, dorea întreaga Transilvanie şi Banatul, iar Bulgaria, care dintotdeauna râvnise la Dobrogea, nu făcuse nici un secret din dorinţa de a-şi întinde graniţa de nord până la Tulcea! (De aici şi caracterizarea pretenţiilor ei în sept. 1940 ca “moderate” întrucât se limitau numai la Cadrilater!)

La 15 iulie 1940 Adolf Hitler îi scria lui Carol al II-lea o scrisoare de ameninţare în sprijinul pretenţiilor teritoriale ungare şi bulgare, vorbind clar de nimicirea României în caz de rezistenţă, când presiunile deveniseră insuportabile. Citez, din scrisoare, câteva fragmente edificatoare:

“Nu sunt decât două posibilităţi pentru a rezolva problema care îngrijorează pe Majestate Voastră şi întreaga Românie:

1) O cale tactică, o încercare adică, printr-o abilă adaptare la situaţia actuală, de a se salva ceea ce poate fi salvat;

2) Calea unei decizii de principiu, căutarea unei soluţii definitive, care comportă unele sacrificii.

În ce priveşte prima cale, Sire, nu pot exprima nici o opinie. Eu însumi am fost, întreaga mea viaţă, omul deciziilor de principiu, şi nu aştept decât succese decisive. Orice încercări pentru a domina pericolele care ameninţă Ţara Dvs. prin manevre tactice, oricare ar putea fi acestea, trebuie să eşueze şi vor eşua. Sfârşitul ar fi mai devreme sau mai târziu – poate chiar foarte curând – distrugerea României. După mine, a doua cale rămâne singura posibilă: o înţelegere loială cu Ungaria şi Bulgaria. Favorizată de o şansă excepţională, România a dobândit după războiul mondial teritorii pe care ea nu e capabilă de a le păstra printr-o politică de forţă (n. n.: !!!). Germania nu are nici în Ungaria, nici în România sau Bulgaria, interese teritoriale. (sic!) Ea are legături de prietenie, printre care prietenia cu Ungaria şi Bulgaria datează de multă vreme şi a fost cultivată cu grijă. (s. n.)”

Nu mai este cazul să fac comentarii, cele expuse de Hitler sunt cât se poate de clare, fără echivoc, fără interpretare.

Despre împrejurările răpirii Cadrilaterului din păcate nu există un studiu amplu, aşa cum există despre cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţei, precum şi a Ardealului. Poate un istoric reputat va remedia această lacună printr-un volum masiv de comentarii bazat pe documente.

Dintre toate teritoriile pierdute din acest teribil an 1940, CADRILATERUL a intrat primul în componenta României Mari, încă din 1913, în urma Păcii de la Bucureşti, având astfel parte şi de cea mai lungă viaţă românească interbelică: 27 de ani.

O hartă din sec. XIV -lea al acestui colţ de lume, datorită lui P. P. Panaitescu ne arată Dobrogea, inclusiv Cadrilaterul, ca fiind parte din Ţara Românească a lui Mircea cel Bătrân.

Prin redobândirea lui în 1913 s-a creat un loc de refugiu pentru românii macedoneni, persecutaţi în mai toată Peninsula Balcanică, atunci, ca şi acum.

Cele două judeţe care formau Cadrilaterul aveau o suprafaţă de 4500 kmp (CALIACRA) şi respectiv 2326 kmp (DUROSTORUL).

În Enciclopedia României din anul 1938, vol. II, se observă lesne că marea majoritate a denumirilor localităţilor (233 în Caliacra şi tot atâtea în Durostor) erau în majoritate turceşti (puţine româneşti, iar bulgare aproape inexistente); de ex.: Ghiurghenicic, Mesim-Mahle, Sugiuc, Atmangea etc. Etniile cele mai numeroase erau turceşti şi macedo-române, urmate de bulgarii care revendicau însă prin acţiunile teroriste ale comitagiilor.

Conferinţa de la Craiova pentru cedarea Cadrilaterului a fost, în final, un dictat. Din delegaţia mică care a purtat “tratative” cu partea bulgară, făcea parte şi primarul Constanţei, Horia P. Grigorescu, deputat, ministru subsecretar de sta şi ministru plenipotenţiar al României în Cehoslovacia (până la acapararea Ministerului Afacerilor Externe de către Ana Pauker, când demisionează şi se refugiază în Franţa, unde îi apare în editură “Mioriţa” din Paris, în 1991, un mic articol în care relatează simulacrul de tratat).

Prim delegat la această întâlnire de la Craiova a fost Al. Creţeanu care, împreună cu alţi numeroşi membri ai delegaţiei române, a fost primit de fostul ministru de Externe, M. Manoilescu, care însă nu le-a dat nici o instrucţiune specială (!?), vorbindu-le de cedarea Cadrilaterului ca de o obligaţie impusă, căreia nu trebuiau să se opună. Totul fusese decis la Berchtesgaden de Hitler în urma vizitei prim-ministrului bulgar, iar România căzută, ca toate ţările din sud-estul Europei, în sfera de influenţă germană, trebuia să se conforme deciziilor dictatorului Reich-lui!

Din delegaţie mai făceau parte gen. Potopeanu, Henri-Georges Meitani, Eugen Cristescu de la Ministerul de Interne, fostul ministru plenipotenţiar Elefterescu, iar experţii tehnici ai Ministerului de Finanţe erau Mircea Vulcărescu, M. Nicolescu şi G. Carafil.

Dar la Craiova se alăturaseră delegaţiei române şi Vasile Covată din Bazargic, Tascu Purcărea din Silistra şi alţi câţiva români-macedoneni îngrijoraţi de viitorul soartei lor.

Delegaţia bulgară avea ca prim delegat pe fostul Ministru de la Bucureşti şi Roma, S. Pimenov, iar al doilea delegat era juristconsultul Papazoff. Amândoi delegaţii înţelegeau şi vorbeau româneşte, dar evident că toate convorbirile şi tratativele s-au dus în limba franceză, delegaţia bulgară fiind foarte optimistă, sigură că totul era doar o formalitate pentru i se “restitui” “Zlatna Dobrugea”.

După prezentarea scrisorilor de acreditare şi citirea actelor introductive preliminare, s-a propus delegaţiei bulgare un aranjament teritorial care ar fi fost de natură să asigure liniştea, cruţând sentimentele şi demnitatea fiecăreia dintre popoarele vecine.

Astfel, s-a propus ca SILISTRA, cetate cu trecut istoric aparţinând Ţării Româneşti încă din sec. al XIV -lea, să rămână României. De asemenea şi portul CAVARNA şi BALCICUL, din care românii făcuseră o staţiune de prim ordin, să rămână tot României. Atât! Deci pretenţii mai multe decât minime! În schimb, toată Zlatna Dobrugea revenea Bulgariei, şi în felul acesta se punea capăt pentru totdeauna litigiului care frământa opinia publică din cele două ţări vecine.

Primul delegat bulgar, S. Pimenov, a răspuns însă că înţelege punctul de vedere românesc, dar că el nu se poate abate cu nimic de la cele hotărâte definitiv la Berchtesgaden… Deci dictat în toată puterea cuvântului.

La poarta Palatului Administrativ din Craiova, unde se ţineau şedinţele, aşteptau cu groază rezultatele tratativelor româno-bulgare dobrogenii macedoneni, în număr de câteva sute.

S-a reuşit ca schimbul de populaţie şi toate cele legate de o problemă atât de spinoasă să se concretizeze prin texte care, interpretate cu bună credinţă, puteau aduce oarecari îndulciri la brutalitatea ruperii oamenilor de la vatra şi glia lor.

În ziua de 7 septembrie, când urmau să se termine “lucrările”, ezitările justificate ale delegaţie române de a semna au fost spulberate de ordinul telefonic al noului conducător al statului, gen. I. Antonescu, care a dat ordin să se iscălească “Tratatul”, lucru ce s-a făcut imediat. Al. Creţeanu a înmânat scrisorile primului ministru bulgar.

Emilian Georgescu

Răpirea Cadrilaterului

La 7 sept. 1940, sub presiune externă a fost semnat la Craiova Tratatul de frontieră româno-bulgar prin care cele două judeţe din Cadrilater (Caliacra şi Durostor) erau cedate Bulgariei. Duşmanii ţării noastre aleseseră momentul. La frontiera româno-ungară maghiarii concentraseră 23 de divizii (din cele 24 existente în Ungaria) faţă de 8 – 10 divizii ale armatei române. La frontiera sovieto-română, ruşii făceau manevre şi demonstraţii militare ameninţătoare.
Concomitent cu desfăşurarea tratativelor de la Craiova, la Viena s-a impus Dictatul prin care României i s-a smuls un teritoriu cu o suprafaţă de 43.492 km2 şi cu o populaţie de 2.609 000 locuitori, în majoritate români. Pe baza aceluiaşi Tratat s-a procedat şi la un schimb de populaţie: bulgarii din Dobrogea au fost transferaţi în Bulgaria, iar macedo-românii de aici au ocupat satele depopulate prin plecarea bulgarilor.

CALIACRA

Judeţul Caliacra, cu o suprafaţă de 4.500 km2 şi o populaţie de 183.000 de locuitori, avea în 1937 o economie agricolă înfloritoare, favorizată de o climă aproape mediteraneană, cu un peisaj mirific. Judeţul avea podoaba Balcicului, a staţiunii balneo-climaterice Ecrene, considerată cea mai frumoasă plajă de pe litoral, biserici şi multe aşezări cu o bogată tentă orientală. Numele judeţului vine de la capul Caliacra ceea ce înseamnă în limba greacă “stânca bună” întrucât corăbierii greci îşi găseau adăpost pe timp de furtună în golful liniştit, în zona Balcicului de astăzi, fosta cetate a zeului trac Dionysos. Trecut sub dominaţie romană, judeţul a cunoscut o vie viaţă religioasă creştină.

Aici a murit în luptă cu sciţii împăratul roman Decius. Mai târziu, regiunea a fost guvernată de un duce bizantin. Negustorii genovezi au construit noi aşezări şi-au dezvoltat un intens comerţ maritim. Tot aici şi-a avut reşedinţa despotul Dobrotici. Teritoriul a făcut parte din corpul Ţării Româneşti sub Mircea cel Bătrân, dar după nefericita bătălie de la Varna (1444) a fost ocupat de turci. La Balcic a fost înălţat cartelul regal al reginei Maria. În mozaicul de rase şi neamuri numărul românilor a crescut mereu prin colonişti munteni, macedo-români, bănăţeni, mocani din Ardeal.

Radu Constantin
sursa: CerSiPamantRomanesc

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s