PALESTINA este „Tara Fagaduintei”, nu Israelul

Maher Zain – Palestine Will Be Free | ماهر زين – فلسطين سوف تتحرر

Termenul „Palestina” folosit initial pentru teritoriul ocupat de dusmanii lui Israel, filistenii, a fost utilizat pentru prima data de Herodot pentru a desemna partea de S a Siriei.
A fost folosit si de catre romani, avand însa forma Palaestina. Termenul mai vechi, Canaan, are un trecut similar, caci in scrisorile de la Tel El Armana (din sec. al 14-lea î.d.Cr.), Canaanul se limita la cîmpiile de pe coasta, apoi, o data cu cuceririle canaanitilor în interiorul continen¬tului, s-a ajuns ca termenul sa desemneze toate tin¬uturile asezate la V de valea Iordanului.
„Expresia „tara lui Israel” (I Sam. 13:19) si „tara fagaduintei” (Evr. 11:9) vorbesc despre aceeasi regiune, ultima referindu-se de obicei la regiunea de la Dan pana la Beerseba, la N de Negev.”
Asezarea la E de Iordan a doua triburi si jumatate a israelirtilor pare sa fi fost rezultatul unor împrejurari neprevazute, iar pastrarea acelor tinuturi de dincolo de Iordan pare sa fi fost în general nesigura. Dupa divizarea împaratiei, numele Israel a fost folosit de obicei pentru împaratia de N. în Evul Mediu, a fost adoptat adesea termenul „Tara Sfînta” (cf. Zah. 2:12).

Regionimul „Palestina” provine din etnonimul filisteni, atribuit unei populații de origine indo-europeană, stabilită între secolele XIII-XI î.Hr. pe coasta sud-estică a Mării Mediterane. Sursele egiptene au înregistrat acest popor sub numele „prst”, în Biblie locuitorii se numesc în ebraică : פְלִשְׁתִּים „pliștim”, iar colectivul, populația, „Peleșet”, din care a derivat în greaca veche „Palaistine” „παλαιστινη” și în latină „Palaestina”. Termenul Palaistine (în greacă Παλαιστινη), atașat la numele Siriei, a fost utilizat întâia oară de Herodot (ca. 484 – ca. 425 a. Chr.), care înțelegea prin el coasta mediteraneană din sudul Feniciei și până în actuala zonă Gaza, coastă identificată ca partea sudică a Siriei, cunoscută de eleni și sub denumirea Koelesyria.

I. Poziţia geografică şi drumurile Palestinei
Punctul de vedere medieval conform căruia Ierusa¬limul trebuie văzut ca centru al universului nu este atît de absurd cum s-ar crede, căci pe îngustul coridor sirian care uneşte „insula lumii” formată de Europa, Asia şi Africa, cele cinci mări, şi anume Marea Mediterană, Marea Neagră, Marea Caspică, Marea Roşie şi Golful Persic îngustează cea mai mare întindere de uscat al planetei noastre într-un singur istm.
Toate rutele continentale mai importante trebuie să treacă prin acest coridor şi vechile mari rute maritime din antichitate dintre India şi Mediterana trebuie unite la randul lor prin linii de comunicare pe uscat, care să traverseze peninsula Sinai.
Inaltele lanţuri muntoase care se întind din partea de E a Asiei mici şi pana în Kurdistan şi deserturile de la S şi de la E ajută şi ele ca rutele comerciale ale „Semilunei fertile” să fie con¬centrate în această formă de seceră care începe din Palestina şi din partea de S a Siriei, pana în valea Tigrului şi a Eufratului. Desigur, este „fertilă” numai în comparaţie cu deşertul din jur şi cu regiunile mun¬toase, întrucat marea parte a acestei semiluni este formată ori din vegetaţie mediteraneană ori din stepă.
La ambele capete ale Semilunei fertile s-au dezvoltat civilizaţii locale mari, atît în bazinul inferior al Mesopotamiei cat şi în valea Nilului de jos. Destinele acestor două civilizaţii au dominat istoria Orientului Apropiat timp de aproape două milenii.

2. Aşezările
O problemă majoră în geografia istorică a Palestinei a fost identificarea numelor aşezărilor. în Biblie găsim aproximativ 622 de nume date aşezărilor din partea de V a Iordanului. Listele lui Tuthmosis III, Seri I, Ramses II şi Şişac I de la Kamak, aruncă o oarecare lumină asupra topografiei Palestinei. Altă sursă valo¬roasă este lucrarea Onomasticon al lui Eusebiu şi Ieronim.
Lucrarea lui R. Reland (1714) a pregătit terenul pentru lucrarea topografică pe care a între¬prins-o Edward Robinson cand a vizitat Palestina în 1838. El a identificat 177 de nume ale unor aşezări, dintre care numai cateva fuseseră schimbate ulterior, în 1865 s-au pus bazele Fondului pentru Explorarea Palestinei, iar pana în 1927 au fost identificate aproximativ 434 de toponimice; numai Conder a adăugat la listă 147 de nume noi. Cateva din acestea sunt dis¬putate şi astăzi.
Uimitoarele descoperiri făcute de Kathleen Kenyon la lerihon ne arată că a existat acolo un gen de viaţă urbană începînd aprox. din anii 6.000-8.000 I.d.Hr. aşezarea avînd o suprafaţă de aprox. 8 acri şi fiind locuită de aprox. 3.000 de locuitori , într-adevăr, Valea Iordanului pare să fi fost din vremuri străvechi o regiune dens populată.

N. Glueck afirmă existenţa a 70 de aşezări în această regiune, multe dintre acestea fiind întemeiate cu mai bine de 5.000 de ani în urmă, iar peste 35 din ele erau încă locuite în timpul israeliţilor.
Valea aceasta pe care Lot a găsit-o arat de bună (Gen. 13:10), a devenit mai târziu pustie, probabil o dată cu malaria care a pătruns în această regiune. S-a sugerat că unele dintre ridică-turile care conţin în ele ruinele unor aşezări sânt ridicături artificiale înălţate intenţionat deasupra u-nor regiuni mlăştinoase, pe care au fost construite ulterior aşezări.
Dar pretutindeni, factorul decisiv care a contribuit la ântemeierea unei aşezări a fost aprovi¬zionarea cu apă.
Oraşele fortificate şi castelele au fost construite lângă cursuri de apă permanente, ca de exemplul Ierihonul, Bet-Şan şi Afec (vestit din timpul războaielor dintre israeliţi şi filisteni).
Intr-adevăr, este firesc să tragem concluzia că aşezările de pe langa cursurile de apă s-au bucurat de cea mai mare con¬tinuitate din cele mai vechi timpuri.
De-a lungul câmpiei de coastă, la S de Cârmei, aşezările au fost destul de dese încă din antichitate. Popularea acestei regiuni a fost favorizată de uşurinţa cu care se puteau săpa fântânile prin solul nisipos pana la straturile concave de argilă care tin pînzele freatice.
Dar mai departe în N, în Valea Saronului şi în Galileea de Sus, unde rezervele de apă sunt bogate, ţinuturile destul de împădurite au împiedicat popularea regiunii respective până nu demult. în bazinele Galileii de Jos şi în Samaria, densitatea populaţiei a fost destul de mare de multă vreme, fiind repartizată in numeroase aşezări, dar la S de Ierusalim numărul aşezărilor rurale este tot mai mic iar acestea sânt tot mai grupate, pana cand în jurul Beerşebei aşezările se limitează la nişte fantîni fortificate strategic.
In Transiordania, marginea platoului este marcată de mai multe fortăreţe cum sunt Petra si Bozra (Buseira).
Dincolo de acestea, înspre E, este o faşie îngustă de teren agricol pe care se găsesc sate, aşezate de-a lungul Drumului împără¬tesc, în cadrul acestui model de amplasare a satelor, dictat în mare măsură de posibilităţile de aprovi¬zionare cu apă, oraşele cele mai importante şi cele strategice s-au dezvoltat la încrucişarea drumurilor, în zonele unde apropierea unor trecători permitea dru¬murilor transversale să se unească cu drumurile prin¬cipale care făceau legătura între N şi S.
Oraşele din timpurile biblice care intră în această categorie sânt: Beerşeba, Hebron, Ierusalim, Betel, Sihem, Samaria, Meghido, Betşan şi Hazor. Această topografie a stat la baza afirmaţiei psalmistului: i-a călăuzit pe drumul cel drept, ca să ajungă într-o cetate de locuit” (Ps. 107:7).

Palestinian National Anthem – Mawtini * النشيد الوطني الفلسطيني – موطني

RAMANEM ALATURI DE PALESTINA, IMPOTRIVA GENOCIDULUI!

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s