Evenimente dedicate memoriei lui Avram Iancu, la 140 de ani de la moarte

Avram Iancu (1824 – 1872)

Mai multe evenimente dedicate memoriei lui Avram Iancu au avut loc astăzi în faţa statuii sale ecvestre din parcul cu acelaşi nume al oraşului Câmpeni, din judeţul Alba. Manifestările iniţiate de participanţii la Marşul Naţional Avram Iancu se doresc a fi o lecţie de istorie itinerantă, “pe drumul Iancului”, de la casa natală până sub gorunii Ţebei, pentru omagierea celor 140 de ani de la trecerea în eternitate a eroului român. Participanţii vor străbate mai multe localităţi situate pe cursurile Arieşului şi Crişului Alb, făcând popasuri în aşezări de care Avram Iancu şi-a legat numele în anii 1848 -1849. Pe parcursul acestei săptămâni vor avea loc mai multe manifestări comemorative, care vor culmina duminică, 9 septembrie, cu Serbările Naţionale de la Ţebea, unde sunt aşteptaţi mii de români.
Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth.
S-a născut în Munții Apuseni într-o familie de moți înstăriți. Tatăl său, Alexandru Iancu, a fost pădurar, apoi jude domenial. Având o situație materială bună, a urmat clasele elementare la Poiana Vadului și Abrud, gimnaziul inferior la Zlatna, iar gimnaziul superior la Liceul Piarist din Cluj. Începând cu anul 1844 a urmat Facultatea de Drept la Cluj. Din anul 1846 a devenit cancelarist la Târgu Mureș. Își ia examenul de avocat în anul 1848.

sursa: RADOR.RO

Restituiri – AVRAM IANCU, EROUL SANGELUI ROMANESC

Eroismul este dimensiunea prin care Neamul Românesc a străbătut veacurile ca un fulger incandescent. Şi dacă, totuşi, am fost tributari unui destin minor, armura acestei umilinţe niciodată nu s-a potrivit pe măsura sufletului nostru, care, în tot acel timp, a fost devastat de febră şi a mocnit, în adîncuri, tumultuoase revolte, care, nu o dată, au sfărîmat cătuşele şi au spintecat pieptul graniţelor nedrepte. Dar cea mai luminoasă cupolă de eroism, străfulgerată ca un văzduh în timpul furtunilor mari, se ridică dincolo de tîmplele vinete ale Carpaţilor. Nichifor Crainic afirma în „Gîndirea“: „Dacă am asemăna timpul cu o mare, am putea spune că ardelenii au trăit, în anonimatul din adîncuri, ca delfinii sub luciul luminos al apelor. Cercetătorul nu-i vede, nu-i bănuieşte, dar, din cînd în cînd, giganticele făpturi ale mării saltă brusc la suprafaţă, rostogolindu-se cu valurile stîrnite, mugind în soare şi îngrozind cîrdurile de peşti şi de păsări. Salturile în Istorie ale ardelenilor sînt destul de rare, dar atunci cînd se produc, valurile veacului urlă în furtună şi apariţiile lor se numesc revoluţia lui Horia sau revoluţia lui Avram Iancu“.

Şi aceasta pentru că „Am fost siliţi să trăim în fragmente despărţite unele de altele, sub regimuri străine, ce n-aveau comun între ele decît tirania cu care au fost asupriţi. Dreptul de a face Istorie proprie ni s-a interzis, iar Istoria ce s-a făcut în jurul nostru, s-a făcut totdeauna împotriva noastră.

Sub raportul politic, neputînd lucra sincronic şi concentric, fiecare fragment al marii familii româneşti a fost nevoit să lupte în parte potrivit împrejurărilor impuse din afară“.

Închinînd lui Avram Iancu cîteva pagini de românească aristocraţie în ultimul număr al revistei „Gîndirea“, Nichifor Crainic descifrează în sumbrul destin al ardelenilor nu numai climatul politic care a fructificat tragicul mileniu de îngenunchere, dar a limpezit, într-un mod loial, fruntea adumbrită a celui care „mai mult decît Şincai şi Maior, mai mult decît filologii Blajului, e cel care a vărsat în sufletul Ardealului conştiinţa de stăpîni din neamul împărătesc care a strălucit odinioară în Dacia. Ideile acestora erau înţelese de o elită restrînsă, dar fapta lui eroică străpungea cu fiorul mîndriei inima oricărui ţăran simplu, făcîndu-1 să ridice capul pînă la legenda reînviată a strămoşilor stăpîni pe ţară“. Existenţa eroică a lui Avram Iancu dovedeşte, pe lîngă atîtea alte frontoane de aur dăltuite în Istoria noastră, modalitatea de împlinire a destinului eroic. Dar drama eroismului nu este decît încoronarea glorioasă a neamului. Actul dăruirii eroice se suprapune acoladei de lumină mîntuitoare ce îmbrăţişează neamul. Sub această perspectivă, Avram Iancu este mai mult decît un erou naţional. Iar faptul că profilul vieţii sale a căpătat nimburi legendare, nici acesta nu spune mai mult decît orice mit folcloric.

Avram Iancu depăşeşte mitul şi legenda. Avram Iancu este încă şi astăzi prezent.

Iată cum îşi încheie Nichifor Crainic paginile închinate umbrei fără odihnă de sub gorunul lui Horea: „Pentru conştiinţa noastră integral românească, pentru judecata noastră concentrică, în duhul fragmentelor contopite în patria politică, Avram Iancu e chipul spiritual al mîndrului şi îndureratului Ardeal. Viaţa lui, despărţită de Occidentul înşelăciunii în contrastul tragic al luminii eroice şi al tristeţii rătăcitoare, o evocăm ca pe un simbol al ţării de peste Carpaţi cu un obraz în strălucirea zilei şi cu celălalt încă în umbra nopţii. Sufletul românesc a depăşit încă demult epoca fragmentarismului tragic, cînd fiecare ramură a neamului nostru, gemînd de la altă stăpînire străină, caută remedii parţiale şi diferite, pentru a-şi salva sîngele şi graiul. Nu mai sîntem numai un sînge şi un grai, ca pe vremea lui Avram Iancu, iar ceea ce pentru un Nicolae Bălcescu era un vis de prooroc e pentru noi un stat puternic, cu prestigiu între neamurile Europei. Statul acesta este şi trebuie să fie expresia politică a întregii ţarini dace, iar în organismul lui trebuie să pulseze tot sîngele naţiei. Pentru raţiunea lui de a fi, neamul nostru nu este răspîndit în cele două emisfere ale pămîntului, încît atunci cînd pentru unii e zi, pentru ceilalţi să fie noapte. Neamul nostru e înfipt în aceeaşi roată strămoşească, ziua fiind zi pentru toţi, ori noaptea fiind noapte pentru toţi.

Ştim bine că vicisitudinile istorice ne pot sili să distingem două feluri de hotare: hotarul sîngelui etnic şi hotarul statului politic. Dar principiul oricărui stat naţional şi voinţa de viaţă a neamului cer imperios identitatea dintre hotarul sîngelui şi hotarul statului. Hotarul sîngelui e o lege a naturii şi a vieţii, pe care nimeni n-o poate distruge în mod arbitrar. Istoria noastră veche, mişcîndu-se în duhul autohtoniei, a mistuit silinţi de veacuri pentru a pune în lumina conştiinţei naţionale acest adevăr elementar.

Avram Iancu, dacă nu e direct un erou al Statului, e, cu deosebire, eroul sîngelui românesc, care, prin el, îşi sărbătoreşte unul din cele mai mari triumfuri. Pentru mentalitatea modernă, singure hotarele sîngelui, care există după legea permanentă a naturii şi a vieţii, pot justifica hotarele politice, care, altfel, rămîn vulnerabile, ca orice lucru arbitrar şi artificial.

Neam creştin care n-am asuprit pe nimeni cu tirania, noi nu vedem posibilă armonia între popoare decît punînd la temelia Statului principiul identităţii dintre hotarele politice şi hotarele sîngelui. Nimănui nu-i tăgăduim dreptul sîngelui, pe care ni-1 recunoaştem nouă înşine, dar tăgăduim oricui bunul plac de a călca, prin artificii cartografice, legea naturală a hotarelor, înscrisă în sîngele nostru“. Nu vi se pare că este glasul testamentar al Istoriei noastre? Este acesta un comandament pe care Neamul Românesc 1-a ascultat totdeauna. Armatele noastre pe front luptă tocmai pentru a împlînta hotarele sîngelui în veşnicie. În acelaşi timp, cioplesc şi cîte-o luminoasă şi odihnitoare priză pentru toate aceste umbre neliniştite, printre care, ca o solie a durerii fără leac, se strecoară Avram Iancu, Regele munţilor româneşti.

IOAN POTOPIN

(Text reprodus din ziarul „România viitoare“, nr. 96, din 21 aprilie 1943)

Editorial Ionut Tene ( Napoca News ) 23 august 1944 – Ziua in care Regele Mihai a tradat Armata Romana

Nu doresc să intru în culisele actului de la 23 august 1944, când Regele Mihai I a orchestrat o lovitură de stat împotriva conducătorului statului, Mareşalul Ion Antonescu. Detaliile conspiraţiei şi întoarcerii armelor la ordinul tânărului rege sunt arhicunoscute. Un grup minor de consilieri regali şi politicieni veroşi şi ambiţioşi au pus la cale o lovitură de stat prost gândită şi slab organizată. Regele Mihai I a aruncat România în braţele URSS fără să negocieze un armistiţiu, decât abia pe 12 septembrie 1944, prin comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, la Moscova. De la 23 august până la 12 septembrie 1944, România a fost practic o ţară ocupată şi fără apărare în faţa trupelor sovietice. În câteva zile ruşii au ajuns să defileze la Bucureşti, pregătindu-se să comunizeze ţara, cu aportul fostului suveran. Din punct de vedere istoric şi al diplomaţiei internaţionale, România a fost percepută ca o ţară ce trădează o alianţă şi bagă cuţitul pe la spate celui cu care a bătut palma pentru o înţelegere. Ieşirea din Axă nu a fost, paradoxal, bine văzută nici de către Aliaţi, care au refuzat României statutul de cobeligeranţă la Conferinţa de Pace de la Paris din 1946 şi a supus-o unor împovărătoare despăgubiri de război. De atunci, ţara noastră e percepută în cancelariile lumii ca naţiunea care-şi trădează aliatul. În perspectivă diplomatică şi al relaţiilor internaţionale o ţară care îşi respectă până la capăt angajamentele, chiar dacă e înfrântă în război, e percepută mai bine de opinia publică şi cancelarii. Vezi Germania după 1945, Polonia sau chiar Ungaria. O regulă de bază în dreptul internaţional este respectarea cuvântului dat şi loialitatea faţă de o înţelegere. Regele Mihai I a încălcat această cutumă diplomatică şi a dat o lovitură de cuţit pe la spate, chiar Armatei Române, care lupta vitejeşte pe front şi care, în 1941, dezrobise Basarabia de sub ocupaţia sovietică.
Istoricii evită să vorbească ce s-a întâmplat cu trupele române de pe front între 23 august şi 12 septembrie 1944. Sute de mii de soldaţi români au fost dezaarmaţi de ruşi şi duşi în Siberia. Majoritatea dintre ei au murit pe drum sau în lagărele de muncă îngheţate. Regale Mihai I are pe conştiinţă moartea a sute de mii de tineri soldaţi români luaţi prizonieri datorită actului său imatur şi iresponsabil de la 23 august 1944. Se poate uita Regele Mihai I cu privirea senină în ochii familiilor şi urmaşilor a celor peste o sută de mii de schelete ale sodaţilor români răpuşi în Siberia?

Numărul prizonierilor de război români în Uniunea Sovietică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost ridicat, şi a crescut în special după anul 1943. Armata Roșie a luat prizonieri de război din Armata română după momentul 23 august 1944, procesul continuând până la semnarea armistițiului cu Aliații de pe 12 septembrie. Unii dintre prizonieri erau originari din Basarabia și Bucovina de nord ocupate ca urmare a ultimatumului din 1940, dar cei mai mulți erau cetățeni români care nu fuseseră niciodată declarați cetățeni sovietici. În cazul celor dintâi, autoritățile sovietice i-au declarat de naționalitate „moldovenească”, fiind în general separați de prizonierii „români”, în lagărele de prizonieri, autoritățile sovietice ținând evidența în general pe „naționalități” și mai puțin pe țări de origine. În aprilie 1946, Viaceslav Molotov afirma că, în 1945, 61.662 de prizonieri români fuseseră repatriați, 20.411 participaseră la formarea fiviziilor de voluntari români din Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, iar alți peste 50.000 de prizonieri români se mai aflau încă pe teritoriul sovietic. În conformitate cu statisticile Marelui Stat Major Român de la sfârșitul războiului, numărul militarilor incluși în categoria „dispăruți” (din care cei mai mulți erau „prizonieri de război”) a fost de 367.976, din care 309.533 în luptele împotriva Uniunii Sovietice și 58.443 în vest, în luptele împotriva Germanirei Naziste și Ungariei Hortiste. Statistica nu a precizat dacă cei 309.533 de dispăruți „în est” cuprinde și pe militarii dezarmați de sovietici în după 23 august 1944. Într-o notă confidențială întocmită în martie 1945 de delegatia militară a Comisiei române pentru aplicarea armistițiului se afirmă că până la 23 august 1944 numărul dispăruților în luptă a fost de 163.015 militari, iar, începând cu 24 august, sovieticii au dezarmat și luat în prizonierat 97.732 de militari români. Între 23 august şi 12 septembrie 1944, dată la care a fost semnat armistiţiul, armatele sovietice au făcut prizonieri între 130.000 – 160.000 de militari români şi au scos din ţară bunuri în valoare de 2 miliarde de dolari americani. Această poziţie a fost consolidată din punct de vedere militar prin reducerea forţelor poliţiei române, la 2 octombrie 1944, de la 18.000 la 12.000 de oameni, iar la 26 octombrie şi a armatei române din interior, de la 13 divizii complete la 3 divizii cu efectiv redus, în total 10.000 de oameni. De asemenea, efectivele de grăniceri şi jandarmi au fost reduse de la 74.086 la 58.018 oameni. În ansamblu, forţele armate române au fost reduse, de la 419.000 de oameni în mai 1945, la doar 136.000 de oameni în decembrie 1947. În schimb, numărul trupelor sovietice staţionate în România a crescut de la 80.000, la 8 mai 1945, la 615.000, la 1 martie 1946. Deşi, treptat, numărul lor a scăzut (400.000 la 1 iunie 1946 şi 240.000 la 1 noiembrie 1946), ele au reprezentat elementul esenţial în desfăşurarea evenimentelor politice şi de altă natură ce au avut loc în ţara noastră, conform documentelor istorice publicate.

Prin actul de la 23 august 1944, Regele Mihai I a trădat Armata Română, care lupta pe front pentru apărarea graniţelor şi suveranităţii naţionale. Soldaţii români s-au trezit pe front, în urma acţiunii regale, dezarmaţi, umiliţi şi luaţi prizonieri de către ruşi. La 23 august 1944 drumul spre ocuparea ţării de către ruşi şi comunizarea României fusese deschis cu nonşalanţă de către Regele Mihai I. Pentru tot mai mulţi istorici români, actul de la 23 august 1944 e perceput ca o zi a trădării Armatei Române. http://www.napocanews.ro

Aurel Visovan – Dumnezeul Meu, vol. I si vol. II

Aurel Visovan – Dumnezeul Meu (Vol. I)

Aceasta carte poate fi descarcata GRATUIT de la aceasta adresa:
http://www.scribd.com/doc/102529155/Aurel-Visovan-Dumnezeul-Meu-Vol-I

Pentru volumul 2 al acestei carti va invitam sa-l cititi online aici:
http://www.scribd.com/doc/102529203/Aurel-Visovan-Dumnezeul-Meu-Vol-II