Avortul, o “valoare” SOCIALISTA in Franta: Cine se opune AVORTULUI este ARESTAT!

O bună parte din Europa Occidentală a adoptat deja legi contra homofobiei: cine critică homosexualitatea riscă să ajungă la închisoare. Nu doar riscă, ci chiar intră cu adevărat în închisoare, așa cum se întâmplă în fiecare săptămână în Franţa, Anglia şi în alte ţări. Recent, în Scoţia, un predicator, care menţiona între păcatele grave homosexualitatea a fost arestat.

Marile puteri europene s-au întrebat: dacă e interzis să se vorbească rău de „căsătoriile” homosexuale, de ce atunci sa fie permis să se vorbească de rău avortul? Daca ideologia homosexuală este impusă prin lege, de ce sa nu fie si cea legată de avort?

Pentru a remedia „grava inegalitate” Franţa a luat atitudine. În Parlamentul francez este în discuţie o lege pentru promovarea egalităţii dintre bărbaţi şi femei şi a drepturilor femeii. Hollande a declarat că e vorba de o prioritate a mandatului său, ceea ce i-a dezlănţuit pe umoriştii transalpini, care propun să aprofundeze modul în care preşedintele înţelege drepturile femeii, mai ales cele ale tovarăşelor sale, trădate şi abandonate pentru femei mai tinere.

În schimb, folosirea legii pentru a lovi în cei care se declară împotriva avortului, nu are nici un fel de umor. Au fost introduse două articole de o mare gravitate. Primul modifică legea franceză care permite avortul femeilor „în situaţii de dificultate”. E pură nebunie, deoarece, în realitate, nici unei femei nu i-a fost interzis să avorteze. Acum aceste cuvinte vor fi modificate, iar noua lege va afirma că avortul este permis femeilor „care nu doresc să ducă la bun sfârșit sarcina”. Din punct de vedere practic, nu e nicio diferenţă – avortul în Franţa, în realitate este permis oricărei femei care doreşte să avorteze – dar schimbarea este importantă din punct de vedere principial. Avortul nu mai este considerat ca şi o consecinţă a unei dificultăţi, o dramă, ci o opţiune normală şi un drept. Pe de altă parte, modificarea legii se bazează pe o notă a Consiliului Egalităţii, o instituţie tipic franceză, conform căreia „avortul nu trebuie să fie considerat ca o problemă, ci ca o soluţie”.

Ministrul pentru Drepturile Femeilor, Najat Vallaud-Belkacem, a mers atât de departe încât a declarat că în Franţa avorturile ar fi încă prea puţine. Populaţia a crescut cu 1,7 milioane comparativ cu 2006. Creşterea se datorează în principal imigraţiei. Ministrului i se pare prea mic procentul de 35% reprezentand femeile franceze care au făcut un avort şi 222.000 de copii ucişi prin avort anul trecut, comparativ cu 810.000 naşteri.

Mai este şi exemplu Spaniei, care se pregăteşte să introducă o oarecare limitare a avorturilor. Un alt ministru francez, cel al Sănătăţii, Marisol Touraine – fiica cunoscutului sociolog Alain Touraine – a cerut mobilizarea împotriva proiectului spaniol. Într-o vreme, mobilizarea unei ţări contra unui proiect de lege al altei ţări era motiv de încetare a relaţilor diplomatice, dar oricum timpurile s-au schimbat, iar pe doamna ministru nu o interesează.

Pentru a se evita orice formă de „contaminare” spaniolă a fost introdus un al doilea amendament la legea avortului. Era interzisă orice formă fizică de împiedicare a avortului. Acum legea încearcă să interzică și primirea de informaţii relative la avort. Citind lucrările preparatorii se înţelege că intenţia legiuitorului este să interzică în spitale să se vorbească femeilor de o alternativă la avort, să interzică accesul în interiorul spitalelor al voluntarilor centrelor de ajutor pentru viaţă, să interzică în exteriorul sau în împrejurimile spitalelor să se desfăşoare proteste sau să se ofere informaţii în favoarea vieţii. Ministrul Vallaud-Belkano a fost foarte clar: activiştii pro life care bântuie în preajma sau în interiorul spitalelor trebuie să fie arestaţi.

Astăzi, majoritatea persoanelor au acces la internet, inclusiv femeile care recurg la avort. Deci, pot primi informaţii care să le facă să renunţe. Înainte de discuţia asupra legii guvernul francez a desfăşurat o impresionantă campanie prin care a „salutat” internetul şi motoarele de căutare favorabile propagandei pro-avort, marginalizând site-urile pro life. Acum, cine administrează aceste site-uri riscă doi ani de puşcărie: aceasta este pedeapsa prevăzută pentru cei care împiedică din punct de vedere „psihologic” avortul.

Cele două amendamente, în realitate, sunt legate. Dacă avortul nu este o dramă sau nu reiese dintr-o dificultate, ci este o alegere normală a unei femei însărcinate şi un drept fundamental al tutror femeilor, este clar că a ataca un asemenea drept e interzis. Următoarea etapă, deja anunţată a organizaţiilor favoravile avortului din Franţa, va fi interzicerea obiecţiei pe motiv de conştiinţă a medicilor.

Legea a trecut în prima lectură, dar urmează o a două. În 19 ianuarie patruzeci de mii de persoane au manifestat pentru viaţă la Paris, protestând în primul rând contra acestei legi pe care încearcă să o blocheze, întăriţi şi susţinuţi fiind de un mesaj al Papei Francisc, care i-a „asigurat de apropierea sa spirituală”. (Articol de Massimo Introvigne, http://www.lanuovabq.it, în românește de e-communio.ro)

Sursa: CulturaVietii.ro

In atentia lui Traian Basescu, va rugam sa cititi acest articol: Care holocaust ?!

CARE HOLOCAUST ?
Radu Mihai Crisan
21 septembrie 2008

Declaraţia dată în 1955 de WILHELM FILDERMAN, fost preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti în anii ’40:                                     

«Subsemnatul Wilhelm Filderman, Doctor în Drept la Facultatea din Paris, fost Preşedinte al Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România şi Preşedinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, USA, Hotel Alameda, Broadway at 71 St, declar următoarele:

(…)În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în legătură susţinută cu Mareşalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţia germanilor-nazişti (s.n.). Trebuie să subliniez că populaţia română nu este antisemită(;). Am fost martor al unor mişcătoare scene de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei în momentele de grea încercare din timpul infernului nazist în Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aş aminti doar câteva exemple:

Graţie intervenţiei energice a Mareşalului Antonescu, a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina;

El a dat paşapoarte în alb, pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viaţă era în pericol;

Graţie politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub un regim de administrare tranzitorie, care, făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.

Menţionez aceasta pentru a sublinia faptul că Poporul Român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul Ţării, şi-a demonstrat sentimentele de umanitate şi moderaţie politică. »” (Uniunea Vatra Românească, Liga pentru Combaterea Anti-Românismului LICAR, Uniunea Veteranilor de Război şi a Urmaşilor Veteranilor, Asociaţia Culturală Pro Basarabia şi Bucovina, Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi şi Luptători Anticomunişti, Liga Naţională a Luptătorilor din Decembrie ’ 89, Fundaţia George Manu, Comunicat, Bucureşti, 16 aprilie 2002 Textul se regăseşte în volumul: Ion Coja, Holocaust în România ? Suită de documente şi mărturii adunate şi consemnate de ION COJA, în folosul parlamentarilor şi al autorităţilor implicate în elaborarea, aprobarea şi aplicarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 31/2002 a Guvernului României, Editura Kogaion , Bucureşti, 2002, pag. 13, 14)

Îmi place să cred că nu sufăr nici de mania persecuţiei, şi că nici nu văd pretutindeni doar complotişti şi comploturi.

,,Orice aluzie la «conspiraţie» trezeşte un cor de proteste din tabăra «javrelor cu ştaif» autohtone încadrându-se cu entuziasm în spectacolul mondial regizat de cinicii dirijori. Exemplul cel mai actual este acuzaţia de «holocaust» adusă poporului român”. (Nicador Zelea Codreanu, România ca un hotel, în Cuvântul legionar, An III, nr. 39, noiembrie 2006, pag. 2) „Lăsând la o parte monstruozitatea vinei colective, dreptul pe care şi-l arogă diverşi(;) de a fi şi acuzatori şi judecători; am vrea sa ştim dacă acuzaţiile ce ni se aduc vin din partea unor persoane private, a unor asociaţii sau pur şi simplu din partea statului Israel.

Dacă vin din partea unor persoane private sau O.N.G., rămâne de neînţeles[:] de ce statul român în frunte cu preşedintele trebuie să sărute mâna călăului; să accepte orice acuzaţie la adresa statului român?

Dacă ar fi venit din partea statului Israel trebuia să vină pe căi oficiale, diplomatice şi făcute publice prin presă.

Deci cine a stabilit vinovăţia poporului român în cazul acuzaţiei de holocaust şi, mai grav, cine a acceptat această vinovăţie? S-a făcut vreun referendum, s-a discutat în legislativ, s-a făcut măcar vreun sondaj de opinie, s-a făcut publică suma exorbitantă cerută de…; şi aici mă opresc: cerută de cine ? De o entitate «superioară» care trece peste orice convenţie între naţiuni?

De ce statul român nu dă un comunicat în care să spună: cine ne acuză, pe baza căror dovezi acceptate de un tribunal, care tribunal, când s-a judecat.

Dacă statul român acceptă sancţiunea şi statul Israel nu declară oficial nimic, trebuie să acceptăm existenţa unei supraputeri oculte şi a unui complot împotriva românilor – evident, cel puţin începând din secolul 19”. (Nicador Zelea Codreanu, România ca un hotel, în Cuvântul legionar, An III, nr. 39, noiembrie 2006, pag. 2)

A compara argumentele, şi a o face cu tonul liniştit al bunei-credinţe reciproce, constituie esenţa oricărei discuţii serioase – nota Eminescu încă acum mai bine de o sută de ani. (Mihai Eminescu, «Românul» continuă a se ocupa… , Timpul, VI, nr. 20 din 27 ianuarie 1881, în Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, PUBLICISTICĂ, 1 ianuarie 1881 – 31 decembrie 1881, Timpul, cu 28 de reproduceri după manuscrise şi publicaţii, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, pag. 46 )

De-aceea, în ştiinţă, „totdeauna, indiferent de subiectul abordat, se obişnuieşte un examen critic şi senin al tuturor argumentelor, pro şi contra. În privinţa holocaustului însă – capitol din istoria contemporană a umanităţii, indicaţia din programa şcolară este aceea de a nu se admite nici o discuţie liberă cu privire la aspectele controversate sau poate chiar controversabile. Cui foloseşte ca în această problemă să fie ascunsă complexitatea faptelor şi, mai ales, complexitatea vinovăţiilor?” (Ion Coja, Notă explicativă(2), cuvânt introductiv la lucrarea: Situaţia Evreilor în România, vol. I, 1939-1941, partea I, Coordonatori Locotenent-colonel Alesandru Duţu şi Dr. Constantin Botoran, Editura Ţ ara Noastră , Uniunea Vatra Românească, Bucureşti, 2003, pag. 10)

„Nu le dau dreptate celor ce neagă holocaustul, iar dacă prilejul se iveşte, caut totuşi să înţeleg acest fenomen, real, al «revizionismului», şi asta nu mă împiedică să citesc cu cel mai mare interes dezvăluirile, mai vechi şi mai noi, făcute de autori evrei [ca de exemplu Roger Garaudy în studii precum Procesul Sionismului Israelian – vezi ediţia românească Editura Samizdat] privind complicitatea unor persoane şi cercuri evreieşti la producerea holocaustului. Li se va preda oare elevilor o lecţie şi despre vinovăţia care revine unor lideri evrei, unor instituţii evreieşti, unor doctrine politice evreieşti, în iniţierea şi întreţinerea holocaustului?” (Ion Coja, Notă explicativă (2), cuvânt introductiv la lucrarea: Situaţia Evreilor în România, vol. I, 1939-1941, partea I, Coordonatori Locotenent-colonel Alesandru Duţu şi Dr. Constantin Botoran, Editura Ţ ara Noastră , Uniunea Vatra Românească, Bucureşti, 2003, pag. 11)

Şi oare la cunoştinţa câtor elevi va fi adus conţinutul articolului lui Nicolae Iorga, «De ce atâta ură?» (6 iulie 1940):

Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi materialele, actele oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ.

Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri cari şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor, au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă, ale cărei valuri de ură s-au deslănţuit ca sub o comandă nevăzută.

De unde atâta ură?

Aşa ni se răsplăteşte bunăvoinţa şi bunătatea noastră?

Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi sangvinari. Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins târguri, oraşe şi sate.

Fraţii noştri îşi părăseau copiii bolnavi, părinţii bătrâni, averi agonisite cu trudă. În nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un cuvânt bun, măcar de o fărâmă de milă. Sprijin cald şi un cuvânt înţelegător, fie şi numai sentimental, ar fi fost primit cu recunoştinţă. Li s-au servit gloanţe, au fost sfârtecaţi cu topoarele, destui dintre ei şi-au dat sufletul.

Li s-au smuls hainele şi li s-a furat ce aveau cu dânşii, ca apoi să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic. Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori, merita un tratament ceva mai omenesc din partea evreimii, care se lăuda până mai ieri că are sentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire ”. (Nicolae Iorga, De ce at â ta ură? , 6 iulie 1940, Neamul Rom ânesc – Regăsiţi textul în volumul : Ion Coja, Holocaust în România ? Suită de documente şi mărturii adunate şi consemnate de ION COJA, în folosul parlamentarilor şi al autorităţilor implicate în elaborarea, aprobarea şi aplicarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 31/2002 a Guvernului României, Editura Kogaion , Bucureşti, 2002, pag. 23)

Adevărul se dovedeşte cu argumente şi contra-argumente, nu prin ordonanţe guvernamentale, armată, poliţie, închisori, călăi şi trântori, cu care trebuie dat de pământ!

Ce are de ascuns regimul de la Bucureşti?

Guvernele care au ceva de ascuns, care încearcă să ascundă realitatea istorică în dosul uneia sau a mai multor ordonanţe de urgenţă, sunt în afara legii ”. (Teodor Usca, Apel la raţiune (II), în Cuvântul legionar, An IV, nr. 60, iulie 2008, pag. 12)

„Articolul 31 din Constituţia României : (1)Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.

Or, tocmai acest drept este anulat de prevederile O.U.G. 31/2002, care obligă cetăţenii la dopaj şi îndoctrinare cu versiunile fabricate de poliţia politică a gândirii şi de foştii (;)academicieni plini şi corespondenţi de la «Fane Babanu»”. (Teodor Usca, Apel la raţiune (II), în Cuvântul legionar, An IV, nr. 60, iulie 2008, pag. 12)

Unde sunt gropile comune cu zeci sau sute de vagoane de schelete umane, unde sunt restul de dovezi care ne incriminează?

După ce se vor găsi dovezile, ele vor trebui evaluate de nişte comisii de experţi şi transformate în probe ale procesului. Am zis proces!Care proces? Acela care judecă şi condamnă!

Unde sunt executanţii, criminalii, că nu se vede nici unul, că nu or fi omorât atâta puzderie de oameni Antonescu şi Alexianu?! Să-i aducem în faţa unui tribunal, să mărturisească, nenorociţii!

Cine ne acuză ? Tovarăşul Ellie Wiessel? Păi ce-o fi el, acuzator, judecător şi pluton de execuţie?” (Nicador Zelea Codreanu,Despre Mişcarea Legionară, în Cuvântul legionar, An IV, nr. 56, martie 2008, pag. 5)

Dacă ne acuză statul Israel, să o facă la nivel diplomatic, cum cere uzanţa internaţională.

Vreau să văd în ziare(;) scris mare: «Statul Israel acuză România de Holocaust !» Copie după actul oficial, şi, ca tot românul, cu antet, ştampilă şi semnătură!” (Nicador Zelea Codreanu, Despre Mişcarea Legionară, în Cuvântul legionar, An IV, nr. 56, martie 2008, pag. 5)

„De ce se ascund Poporului Român anumite adevăruri? Simplu: pentru a-l menţine pe mai departe în sclavie. Sclavia iudeo-comunistă de ieri a fost înlocuită de cea iudeo-americană şi occidentală de azi”. (Teodor Usca, Apel la raţiune (II), în Cuvântul legionar, An IV, nr. 60, iulie 2008, pag. 12)

Jewish Banker : „S-ar putea spune că Marxismul este cel mai înverşunat duşman al Capitalismului, care pentru noi e sfânt. Pentru simplul motiv că ei sunt poli opuşi, ei ne dau nouă cei doi poli ai Pământului şi ne permit să-i fim noi axa. Aceşti doi oponenţi Bolşevismul şi noi înşine ne găsim identificaţi în Internaţionala. Aceşti doi oponenţi, care constituie doctrina celor doi poli ai societăţii, se întâlnesc în unitatea de scop, care este reînnoirea societăţii de sus prin controlul avuţiei şi de jos prin revoluţie.” (Citat din Jewish Banker, de Comte de Saint-Aulaire din Geneve contra la Paix, Librarie Plan, Paris, 1936, apud Obiectiv Legionar, An II, nr. 1(7), ianuarie 2004 , pag. 10)

Din perspectiva (;)Ordonanţe[i] guvernamentale 31/2002 ştiinţa devine duşmanul poliţiei politice, care o combate pe toate căile ipocriziei democrate de tip occidental, prin toate mijloacele teroriste de tip KGB”. (Teodor Usca, Apel la raţiune (II), în Cuvântul legionar, An IV, nr. 60, iulie 2008, pag. 12)

După decembrie 1989 „Românii au devenit cetăţeni liberi, într-un stat ce se pretinde că ar fi de drept, NU de drepţi. Drepturile lor fundamentale, garantate de numeroase tratate şi convenţii internaţionale, ca şi de art.37 din Constituţie, au fost golite de orice conţinut şi anulate prin abuziva Ordonanţă de Urgenţă 31/2002.

Art.1 din O.U.G. 31/2002 nu ne spune care autoritate de stat este îndreptăţită şi împuternicită să constate «ura naţională, rasială sau religioasă», discriminarea sau infracţiunile contra păcii şi omenirii. Nu se ştie cine constată acestea, după cum nu se ştie nici cine, cum, în ce fel şi între ce limite trebuie să le combată!

Prea uşor se ajunge la încheierea din art. 1 cu privire la promovarea cultului «persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii». Ce înseamnă de fapt «promovarea» unui astfel de cult? Nu cumva legiuitorul alogen vrea să ne interzică până şi pronunţarea numelui mareşalului-erou Ion Antonescu?” (Teodor Usca, Apel la raţiune (II), în Cuvântul legionar, An IV, nr. 60, iulie 2008, pag. 12) Adică a omului care:

  • a fost şeful Statului Major al armatei române ce, în 1919, desfiinţând la Budapesta dictatura bolşevică a lui Bela Kuhn (Cohen), reuşea să întârzie cu mai bine de douăzeci de ani instalarea comunismului în Europa de Est;
  • a denunţat (odată cu instalarea regimului său de autoritate) Masoneria ca un pericol de Stat şi a instituit Comisiunea de cercetarea materialului şi activităţii societăţilor secrete Franc-Masonice din România (vezi pentru amănunte volumul: Toma Petrescu, Conspiraţia lojilor – Francmasonerie şi Creştinism – , Ediţia a IV-a, Imprimeriile Frăţia Românească, Bucureşti, 1941 ).

„Dacă da, cu ce drept vorbesc de infracţiuni contra păcii şi omenirii tocmai guvernanţii care, aflaţi acum în solda Americii şi a Pactului Nord-Atlantic (precum altădată în solda Uniunii Sovietice şi a Tratatului de la Varşovia) trimit armata română să ucidă patrioţii afgani şi irakieni ce îşi apără ţara şi interesele lor naţionale?” (Teodor Usca, Apel la raţiune (II), în Cuvântul legionar, An IV, nr. 60, iulie 2008, pag. 12)

Şi, totodată, de ce „după apariţia O.U.G. 31/2002, nimeni nu a fost cercetat şi condamnat pentru promovarea cultului personalităţii criminalilor Stalin, Lenin sau Ceauşescu, prezentaţi şi lăudaţi în diverse publicaţii, la televiziunea naţională sau la alte televiziuni centrale şi locale[?] Nu cumva se încalcă astfel în mod flagrant prevederile (;)ordonanţe[i]? (Teodor Usca, Apel la raţiune (II), în Cuvântul legionar, An IV, nr. 60, iulie 2008, pag. 12)

„Corectitudinea politică este în aceeaşi măsură inamica adevărului, care, până astăzi, a fost obiectivul declarat al cunoaşterii omeneşti, şi al îndoielii, care a fost filelul instrument al acestei cunoaşteri”. (Vladimir Volkoff, Manualul corectitudinii politice. Defectele democraţiei, Editura Antet, Bucureşti, f.a., pag. 102)

În optica ei, „un individ sau un grup de indivizi care îşi revendică dreptul la o informare imparţială, obiectivă, independentă, necontrafăcută de ziarişti şi nesupusă cenzurii corecte politic trebuie considerat extrem de periculos şi tratat ca atare, monopolul pe care corectitudinea politică îl deţine asupra informaţiei fiind de o importanţă crucială”. (Vladimir Volkoff, Manualul corectitudinii politice. Defectele democraţiei, Editura Antet, Bucureşti, f.a., pag. 35)

Printr-un program bine pus la punct, românul este ţinut la limita supravieţuirii, pentru ca toată atenţia şi preocuparea sa să se îndrepte spre rezolvarea zilei de mâine, cu preţuri mari, salarii şi pensii mici; tineretului i se oferă fotbal, ca o supapă de refulare a mizeriilor şi neîmplinirilor, stadionul – şi nu numai – devenind locul de descărcare dirijată a furiei şi a excesului de energie.

Cine se mai gândeşte în ziua de azi la viitorul apropiat sau mediu al României, cine pune cap la cap toate manevrele aparent fără legătură din viaţa politică a ţării? Românilor li s-a dat o coajă de pâine şi circ cât cuprinde!

Presa scrisă, dar mai cu seamă televiziunea, îţi serveşte zi şi noapte diversiune şi nu pentru audienţă, cum se pretinde, ci în baza unei campanii de lungă durată, dar de evidentă intensitate, pentru a te dirija pe un anumit drum(;)”… (Nicador Zelea Codreanu, Cui îi e frică de Legiune, în Cuvântul legionar, An IV, nr. 54, ianuarie 2008, pag. 2)

„Întreprinderile înapoiate [- nu din punct de vedere tehnic!… -] sunt o redută a comportamentului autoritarian, a organizaţiilor masificate, a abandonului decizional şi deci a nevoii de «führer». Disperarea, spaima de viitor, dezrădăcinarea generează masificare şi autoritarism. Aceste întreprinderi sunt «poliţiile» informale în era maselor. Ele reprimă tot ceea ce se abate de la starea care le conservă”. (Ilie Bădescu, Cu faţa spre Bizanţ. Jurnal, Editura Evex, Bucureşti, 1998, pag. 260)

Întreprinderea înapoiată generează aşadar fatalmente putere totalitară. Înlăuntrul ei puterea este de tip autoritarist, relaţiile sunt cele de dependenţă faţă de şef care-şi «promovează» şi «recompensează» «clienţii» după loialitate faţă de el, după lipsa discernământului şi a judecăţii critice. Şcoala puterii totalitare începe în aceste întreprinderi unde un individ care are judecată critică, etc, este eliminat(;). Aceste întreprinderi sunt «şcoli» ale comportamentului totalitar, ale supunerii faţă de «şef», ale compromisului moral şi politic în raport cu interesul cel mai mărunt.

Şeful acordă recompensele, de la acordarea «aprecierii» individuale la acordarea «primelor», a «recuperărilor», a «închiderilor» de ochi, etc, în funcţie de ascultarea oarbă şi de loialismul bine probat în timp. Cel ce încalcă regulamentul nescris al acestei şcoli este livrat necazurilor care culminează – după o lungă ostracizare şi expulzare sociometrică – cu darea afară (cu prima ocazie care se iveşte)”. (Ilie Bădescu, opera citată, aceeaşi pagină)

Totuşi, chiar şi în condiţiile acestea paralizante, mai apare câte o voce care nu se teme să vorbească public despre „dezmăţul şi setea de sânge şi de răzbunare dezlănţuită de iudeo-comunism după pierderea războiului de către români şi câştigarea puterii(;) de către evreii travestiţi în ruşi, comunişti, eliberatori, educatori, conducători politici, conducători militari, asigurători ai siguranţei naţionale, asigurători ai ordinii publice, travestiţi în scriitori, în artişti, în justiţiari, în şefi de orice, în conducători de orice, în specialişti de orice, şi mai presus de toate hotărâţi să acopere «cu vârf şi îndesat» «datoriile» (de cele mai multe ori imaginare) faţă de oricine îndrăznise până atunci să îi supere(;) oricât de puţin”. (Nicador Zelea Codreanu, Pe cine sperie Mişcarea Legionară în Cuvântul legionar, An III, nr. 46, iunie 2008, pag. 2) Câte o voce care nu pregetă să dezvăluie faptul că „după aprecierea istoricului şi cercetătorului de specialitate Gh. Boldur-Lăţescu, numărul victimelor asasinate în închisori, şantiere ale morţii, la interogatorii etc., se ridică la 500.000: tot ce a avut ţara mai bun în acei ani, elitele intelectuale, politice, militare, şi, în plus, 4.000 de preoţi şi ierarhi – cei mai mulţi sub acuzaţia de «legionari».Din această cifră uriaşă, 300.000 au fost legionari, simpatizanţi legionari sau pur şi simplu cei care îi dăduseră nu-ştiu-când un şut în spate vecinului la o ceartă ca între vecini, dar vecinul nu era numai vecin, era evreu!”. (Nicador Zelea Codreanu, Pe cine sperie Mişcarea Legionară în Cuvântul legionar, An III, nr. 46, iunie 2008, pag. 2)

„A trece genocidul ca act politic antiromânesc din sarcina celor care l-au conceput, dirijat şi impus pe seama unor temniceri, de la simplul gardian, la directorul de închisoare, executanţi încorsetaţi în rigori militare, aşa cum încearcă să o facă o echipă de simbriaşi din presă, este egal cu operarea de diversiuni şi intoxicări spre a ascunde adevărul istoric şi a exonera de răspunderi bestiile criminale care au îndoliat un popor, hărăzindu-i o epocă de mucenicie prin teroare şi dictatură poliţienească.

Consider diversiune manevra de a impune prin mass media şi orice fel de referire scrisă, numele româneşti adoptate de membrii comandourilor alogene încuibate pe toată ierarhia puterii. Este o metodă abilă de a trece pe seama autohtonilor atât impunerea bolşevismului, cât şi crimele în masă săvârşite de alogeni”. (Radu Theodoru, Contra-Raport Tismineţky-Băsescu (IV) în Santinela, nr. 17, iunie 2007, pag. 3)

„Poporul Român aspiră la cercetare ştiinţifică şi exprimare liberă a concluziilor acesteia în orice domeniu, indiferent că ele plac sau nu plac unora, indiferent de adevărul sau eroarea pe care aceste concluzii le-ar conţine, adevăr şi eroare ce vor ieşi la lumină cu timpul, după cum s-au petrecut lucrurile totdeauna, fără intervenţia nici unui fel de poliţie sau justiţie represivă în materie de gândire şi de cunoaştere. Nimeni nu are dreptul să ne interzică cercetarea ştiinţifică a oricăror popoare, evenimente, fapte, întâmplări, obiceiuri, religii, superstiţii şi orice altceva”. (Teodor Usca, Apel la raţiune (II), în Cuvântul legionar, An IV, nr. 60, iulie 2008, pag. 12)

„Desigur, e excelent să se lupte «contra rasismului, antisemitismului şi a resurgenţelor nazismului»(;) dar este tipic faptul că guvernul ar prefera s-o facă reducând la tăcere sursele de informaţii contradictorii, ceea ce echivalează cu a viola spiritul în care au fost concepute libertatea gândirii, a cuvântului şi a presei, singurele care fundamentează libertatea de opinie. Căci, în fine e dificil să se facă deosebirea între «adevăraţii» şi «pretinşii» istorici, dacă nu li se dă voie tuturor să se exprime, şi pare curios că un guvern republican îşi propune să impună publicului o anumită viziune asupra istoriei şi să-i întemniţeze pe oamenii care propun alta.

Există aici o confuzie(;) periculoasă între libertatea de a afirma sau nega şi libertatea de a lăuda sau de a condamna.

Se înţelege clar că un guvern îşi exercită legitim funcţiile atunci când interzice să se facă apologia unei crime, a unui viciu, a unui drog. E mai greu de înţeles de ce interzice să se discute despre existenţa acelei crime, a acelui viciu sau a acelui drog: cu cât e mai absurdă o teză care le neagă, cu atât va fi mai uşor recunoscută ca atare şi se va descalifica de la sine. Interzicerea unei informaţii, fie şi mincinoase, înseamnă a da impresia că se doreşte să se ascundă ceva, fără a mai pune la socoteală faptul că o asemenea măsură nu pare deloc conformă cu Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului pe care se bazează Constituţia.

În mod vizibil, manipularea informaţiei a devenit o procedură firească (o procedură curentă – n.n.) în spiritul puterilor publice. S-ar zice că am revenit la vremurile când Inchiziţia dădea foc cărţilor cărora nu le aproba conţinutul”. (Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare. De la Calul Troian la Internet, Traducerea Mihnea Columbeanu, Editura Antet, Bucureşti, f.a., pag. 222, 223)

Dezirabilitatea, în atari împrejurări, a omului care totuşi se încăpăţânează să gândească?…

Cea care-o ştim.

Dar…, merită?

Ce-aţi zice să nu ne pripim de-a răspunde?

Sugestia mea. Acceptaţi provocarea? Întâi trei întrebări:

  • De ce Hitler, deşi Germania era o mare putere tehnică, trimite armata germană ( etnic germană!) pe frontul sovietic NEechipată cu carburanţi şi motoare care să reziste la gerurile iernii ruseşti? Şi aceasta în condiţiile în care, tot el, Hitler:
  • Precum însuşi mărturiseşte în Mein Kampf, fusese combatant în primul Război Mondial, în calitate de militar; adică e imposibil să nu fi ştiut adevărul elementar că orice război, indiferent cât de roz şi de fulger s-ar profila la început, nu-i deloc exclus să se transforme – urmare ivirii pe neaşteptate a unor circumstanţe independente de voinţa celui care îl proiectează – să se transforme într-o confruntare de uzură, care să dureze ani şi ani.
  • Iarăşi conform propriilor lui mărturisiri:
    • Avea deplină cunoştinţă că pe Napoleon gerul îl înfrânsese sub zidurile Moscovei.

(„Nu am avut de luat o decizie mai gravă, pe tot parcursul acestui război, decât aceea de a ataca Rusia. Spusesem dintotdeauna că trebuia să evităm cu orice preţ războiul pe două fronturi şi, de altfel, nimeni nu se îndoieşte că am meditat mai mult decât oricine asupra experienţei lui Napoleon”. (Adolf Hitler, Î nsemnarea intimă din 15 februarie 1945 , în Adolf Hitler, Testament politic, Traducere de Nicolae Buhmeanu, Editura Samizdat, Bucureşti, 1999, pag. 39) )

    • Dificultăţile pe care i le provocase nereuşita campaniei militare a Italiei în Grecia l-au forţat să întârzie cu aproape o lună şi jumătate declanşarea atacului asupra Uniunii Sovietice.

(„De ce anul 1941? Pentru că trebuia să întârziem cât mai puţin posibil, şi să întârziem cu atât mai puţin cu cât, în vest, adversarii noştri nu încetau să-şi sporească puterile. De altfel, nici Stalin însuşi nu stătea cu mâinile-n sân. Pe ambele fronturi, timpul acţiona împotriva noastră. Prin urmare, nu se pune întrebarea: «De ce deja din 22 iunie 1941?», ci «De ce nu mai devreme?». Fără dificultăţile create de italieni, cu campania lor idioată din Grecia, i-aş fi atacat pe ruşi cu câteva săptămâni înainte”. (Adolf Hitler, Î nsemnarea intimă din 15 februarie 1945 , în Adolf Hitler, Testament politic, Traducere de Nicolae Buhmeanu, Editura Samizdat, Bucureşti, 1999, pag. 41)

„Dacă războiul ar fi rămas un război condus de Germania, nu de Axă, am fi putut ataca Rusia încă din data de 15 mai 1941. Având la activ numai victorii totale şi indiscutabile, am fi putut termina campania înainte de sosirea iernii”. (Adolf Hitler, Î nsemnarea intimă din 17 februarie 1945 , în Adolf Hitler, Testament politic, Traducere de Nicolae Buhmeanu, Editura Samizdat, Bucureşti, 1999, pag. 51) )

      • Urmare aceloraşi dificultăţi, era nevoit să înceapă cu forţe militare diminuate atacarea colosului de la Răsărit.

(„Deşi incapabili deja să reziste în Abisinia şi în Cyrenaica, italienii au avut tupeul, fără a ne cere părerea şi fără măcar a ne anunţa, de a se lansa într-o campanie absolut inutilă contra Greciei. Dezonorantele lor eşecuri au stârnit contra noastră ranchiuna anumitor balcanici. De altfel, acolo trebuie să se caute cauzele rigidizării şi ale schimbării de atitudine a iugoslavilor, în primăvara anului 1941.

Acest lucru ne-a determinat, contrar tuturor planurilor noastre, să intervenim în Balcani, ceea ce a provocat o întârziere catastrofală în declanşarea războiului contra Rusiei. Ne-am consumat acolo unele dintre cele mai bune divizii.

În sfârşit, aceasta ne-a obligat să ocupăm teritorii imense unde, în alte condiţii, trupele noastre nu ar fi fost necesare. Ţările balcanice se cantonaseră voluntar într-o neutralitate binevoitoare în privinţa noastră. În ceea ce-i priveşte pe paraşutiştii noştri, aş fi preferat să-i lansez asupra Gibraltarului, decât asupra Corintului şi a Cretei”. (Adolf Hitler, Î nsemnarea intimă din 17 februarie 1945 , în Adolf Hitler, Testament politic, Traducere de Nicolae Buhmeanu, Editura Samizdat, Bucureşti, 1999, pag. 50)

  • De ce Stalin (Djugaşvili pe numele său adevărat – adică în traducere, «fiul evreului») timp de nu mai puţin de un an şi jumătate – adică până la contraofensiva sovietică de la Stalingrad –, opune experimentatei şi, totodată, bineînzestratei cu muniţie armate germane trupe sovietice alcătuite din etnici ruşi neinstruiţi, neînarmaţi şi flămânzi, însă constrânşi, prin mitralierele politrucilor care-i mânau permanent din spate, să lupte mereu în linia I-a? Asta în condiţiile în care odată cu Staligradul – şi cu tancurile lui sovietice de fabricaţie S.U.A. –, Stalin a scos, ca din pământ, valuri-valuri de trupe de o calitate cu totul opusă celor decimate sub tirul germanilor, de-acum aproape îngheţaţi şi aflaţi în retragere dezordonată.
  • De ce marea finanţă internaţională îl aduce pe Hitler la putere în Germania, îi susţine efortul de înarmare şi, mai cu seamă, nici până la finele războiului (adică fără întrerupere – ceea ce înseamnă inclusiv pe toată vremea Holocaustului) nu încetează să sprijine maşina de război germană?

(„În realitate, industriaşii şi afaceriştii bogaţi din cercurile financiar-bancare internaţionale au fost cei care i-au garantat succesul lui Hitler. După ce Hitler a pierdut votul popular în cadrul alegerilor organizate în 1932, în favoarea bătrânului erou de război, feldmareşalul Paul von Hindenburg, treizeci şi nouă de lideri din lumea afacerilor, cu nume cunoscute precum Krupp, Siemens, Thyssen, Bosch au semnat o petiţie adresată lui Paul von Hindenburg în care se cerea ca Hitler să fie numit Cancelar al Germaniei.

Acest târg, care l-a adus pe Hitler la conducerea guvernului, a fost făcut în casa bancherului baron Kurt von Schroeder, la 4 ianuarie 1933. Potrivit spuselor lui Eustace Mullins, la această întâlnire au luat parte de asemenea şi John Foster şi Allen Dulles de la firma de avocaţi Sullivan&Cromwell din New York, care reprezentau Banca Schroeder. Anul următor, atunci când Rosenberg l-a reprezentat pe Hitler în Anglia, el s-a întâlnit cu directorul sucursalei de la Londra a băncii lui Schroeder, T.C. Tiarks, care era şi director în cadrul Băncii Angliei. Pe toată durata celui de-al Doilea Război Mondial, banca Schroeder a acţionat ca agent financiar pentru Germania, atât în Anglia, cât şi în S.U.A.”. (Jim Marrs, Guvernarea secretă a Lumii. Istoria secretă ce leagă între ele Comisia Trilaterală, Francmasoneria şi Marile Piramide , Traducerea Nicolo Della Pupa, Editura Antet, Bucureşti, f.a., pag. 123)

„Însă sursa principală de putere a lui Hitler venea de la un cartel de chimicale numit I.G. Farben (numele este prescurtarea de la Interssen Gemeinschaft Farben). Importanţa sprijinului acordat de I.G. Farben mişcării socialiste a fost relevată într-o carte despre cartel, care afirma: «fără imensele facilităţi de producţie ale I.G. Farben, departamentul său dezvoltat de cercetări, variata experienţă tehnică şi concentrarea sa monopolistă de putere economică, Germania nu şi-ar fi putut permite să înceapă războiul de agresiune din septembrie 1939.»

Exista însă o sursă mai puţin cunoscută a enormei puteri economice de care se bucura I.G. Farben: Wall Street, SUA. «Fără capitalul oferit de Wall Street, în primul rând nu ar fi existat nici un I.G. Farben şi, aproape sigur, nici un Adolf Hitler şi nici un al doilea război mondial.»

I.G. Farben s-a înfiinţat în 1924, când bancherul [cetăţean] american Charles Dawes a contractat o serie de împrumuturi externe totalizând 800 de milioane de dolari pentru a organiza marile companii de oţel şi chimicale în carteluri, printre care şi I.G. Farben. Profesorul Carrol Quigley defineşte Planul Dawes: «în mare, un proiect al lui J.P. Morgan.»

Trei companii participante la Wall Street, Dillon, Read&Co, Harris, Ford&Co, împreună cu National City, s-au ocupat de trei sferturi din împrumuturile folosite pentru crearea acestor carteluri”. (Wilhelm von Angelsdorf, Imperialismul Noii Ordini Mondiale , Traducerea Johann Dumitrescu, Editura Antet, Bucureşti, f.a., pag. 15)

„(;)Adevărata importanţă a I.G. Farben în eforturile de război ale lui Adolf Hitler consta în utilizarea procesului cunoscut ca hidrogenare, producerea de benzină din cărbune, creată de cartelul de chimicale I.G. Farben. Germania nu dispunea de resurse naturale pentru producţia de benzină, şi acesta a fost unul dintre motivele pentru care a fost înfrântă în primul război mondial. Un om de ştiinţă german a descoperit în 1909 procesul de transformare a cărbunelui în benzină (Germania dispunea de mari rezerve de cărbune), dar procesul tehnologic nu fusese definitivat în timpul războiului. În august 1927, Standard Oil a acceptat să participe la un program de cooperare în domeniul cercetării şi dezvoltării procesului de hidrogenare, pentru a rafina petrolul necesar Germaniei pentru a pregăti cel de-al doilea război mondial.

Şi, în cele din urmă, la 9 noiembrie 1929, cele două companii gigantice au semnat un contract de cartel”. (Wilhelm von Angelsdorf, Imperialismul Noii Ordini Mondiale , Traducerea Johann Dumitrescu, Editura Antet, Bucureşti, f.a., pag. 16)

„După cum s-a exprimat un purtător de cuvânt al companiei Standard Oil: «I.G. Farben nu va intra pe piaţa ţiţeiului – şi noi nu vom intra pe piaţa chimicalelor».

Acest contract de cartel a fost extrem de important pentru război, căci, până la sfârşitul războiului, Germania a ajuns să asigure prin eforturi proprii 75% din necesarul de combustibil prin sintetizare.

Mai important a fost faptul că aceste uzine n-au fost bombardate de Aliaţi, aşa că, până la sfârşitul războiului, cam 25-30 de rafinării germane erau încă funcţionale, fiind afectate în proporţie de numai 15%”. (Wilhelm von Angelsdorf, Imperialismul Noii Ordini Mondiale , Traducerea Johann Dumitrescu, Editura Antet, Bucureşti, f.a., pag. 16)

„William Bramley remarca existenţa următoarelor conexiuni financiar-bancare internaţionale: Max Warburg, un important bancher [cetăţean] german, şi fratele său, Paul Warburg, care jucase un rol crucial în înfiinţarea Sistemului Rezervelor Federale din SUA, erau totodată directori la Interessen Gemeinschaft Farben sau I.G. Farben(;). La rândul său, H.A. Metz de la I.G. Farben era director al Băncii Warburg din Manhattan, care mai târziu a devenit o parte componentă a lui Chase Manhattan Bank, ce aparţinea familiei Rockefeller”. (Jim Marrs, Guvernarea secretă a Lumii. Istoria secretă ce leagă între ele Comisia Trilaterală, Francmasoneria şi Marile Piramide , Traducerea Nicolo Della Pupa, Editura Antet, Bucureşti, f.a., pag. 124, 125) „Unul dintre directorii americani de la I.G. Farben era C.E. Mitchell, care era şi unul dintre directorii Băncii Rezervelor Federale din New York şi ai lui National City Bank, aparţinând familiei Warburg. Preşedintele concernului I.G. Farben din Germania, Herman Schmitz, era de asemenea şi membru al consiliilor de administraţie de la Deutsche Bank şi Banca de Reglementări Internaţionale. În 1929, Schmitz a fost ales preşedinte al consiliului de Administraţie al National City Bank, devenită acum Citibank”. (Jim Marrs, Guvernarea secretă a Lumii. Istoria secretă ce leagă între ele Comisia Trilaterală, Francmasoneria şi Marile Piramide , Traducerea Nicolo Della Pupa, Editura Antet, Bucureşti, f.a., pag. 125) )

Aşadar?…

CU DUMNEZEU ÎNAINTE!

Biserica Catolica: Papa Ioan Paul al II-lea a fost declarat SFÂNT!

Papa Ioan Paul al II-lea a fost declarat sfânt de către Biserica Catolică, potrivit anunţului făcut de Vatican şi citat de Corriere de la Serra.

Papa Ioan Paul al II-lea

Informaţia a fost confirmată vineri de reprezentanţii de la Vatican, cu ocazia semnării de către Papa Francisc I a decretului de canonizare atât pentru Papa Ioan Paul al II-lea, cât şi pentru Papa Ioan al XXIII-lea (Angelo Giuseppe Roncalli).

Purtătorul de cuvânt al Vaticanului, părintele Federico Lombardi, a anunţat că ceremonia pentru cei doi papi va avea loc la o dată ce urmează să fie anunţată de Consiliul papal.

Părintele Lombardi a motivat decizia prin minunile înfăptuite de cei doi. Rugat să explice miracolele, purtătorul de cuvânt a adus aminte de cazul unei femei din Costa Rica ce suferea de leziuni cerebrale.

sursa: Ghimpele.ro

Evenimentul Zilei: OFICIAL. Papa Ioan Paul al II-lea va fi sanctificat

Ei au devenit “istorici” peste noapte! Radu Ioanid, Adrian Cioflanca, Alexandru Florian

Adrian Cioflâncă

Membru în Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securitățiii, Cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie “A.D. Xenopol”. Membru în Comisia Wiesel şi expert în Comisia Tismăneanu, coautor al Rapoartelor Finale ale celor două comisii. Cursuri la Universitatea “Al. I. Cuza”, la masteratele de “Istoria comunismului” (despre control social şi propagandă) şi “Istoria evreilor” (despre istoria şi istoriografia Holocaustului). Membru în delegaţia României la Holocaust Task Force for International Cooperation on Holocaust Education, Remembrance and Research. Colaborator la diferite publicaţii.

Proiectele lui Adrian Cioflâncă duhnesc a minciună:
Site: Pogromul de la Iaşi
TRASEUL MEMORIEI PE WWW.POGROMULDELAIASI.RO
Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”
http://adriancioflanca.blogspot.ro/

 

Radu Ioanid, Institutul “Elie Wiesel”

Între 1976 şi 1986, a lucrat ca sociolog în cadrul Institutului de Proiectare a Construcţiilor Tipizate din Bucureşti. Din decembrie 1990 până în septembrie 2000 a deţinut diverse funcţii manageriale şi de cercetare la The United States Holocaust Memorial Museum, Washington D.C. A fost vice-preşedinte al Comisiei Internaţionale pentru Studiul Holocaustului în România, prezidate de Elie Wiesel, în perioada octombrie 2003-noiembrie 2004. Din septembrie 2000 până în prezent este director al International Archival Programs Division din cadrul U.S. Holocaust Memorial Museum, Washington D.C.

Radu Ioanid is Director of the International Archival Program, Center for Advanced Holocaust Studies. He is author of The Sword of the Archangel: Fascist Ideology in Romania (English edition, 1990) and Holocaust in Romania: The Destruction of Jews and Gypsies under the Antonescu Regime, 1940–1944 (2000), published in association with the United States Holocaust Memorial Museum, with French and Hebrew editions (2002).
source: http://www.ushmm.org/

Declaratii ofensatoare la adresa Romaniei din partea lui:
Roxana Iordache:RADU IOANID DENIGREAZĂ ROMÂNIA
Radu Ioanid: „Istoria României moderne nu poate fi despărţită de antisemitism”
Radu Ioanid: In Romania lideri extremisti beneficiaza de simpatie si imunitate
Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite ale Americii

Alexandru Florian, director executiv al Institutului Naţional  pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel” din România

Scrieri: „Evreii din Bucovina de Nord în stenogramele Consiliului de Miniştri din timpul lui Ion Antonescu”

Articole si interviuri:
Alexandru Florian: Dacă transformi istoria în instrument politic, ajungi într-o fundătură

CURRICULUM VITAE:

Date personale

Nume: Alexandru FLORIAN
Data naşterii: 12.01.1954

Loc de muncă: Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Ştiinţe Politice
Grad didactic: conf. univ.
Titular de curs (dacă e cazul): Introducere in stiinta politica; Doctrine politice
E-mail:

Studii: 1998, Doctor în filosofie şi ştiinţe politice
1973-1977, Facultatea de Filosofie/Secţia Sociologie, Universitatea Bucureşti
1969-1973, Liceul teoretic „M.Eminescu”, Bucureşti

Experienţa academică: 2005- prezent, director executiv, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „E. Wiesel”, Ministerul culturii şi cultelor
2004- prezent, conferenţiar universitar, Universitatea „Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Ştiinţe Politice
2001-2004, Director ştiinţific, Institutul Social-Democrat
1999-2001, secretar ştiinţific, Fundaţia Română pentru Republică şi Democraţie, Institutul Social-Democrat
1998-2000, cadru didactic asociat la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative, Fac. de Ştiinţe Politice şi Fac. de Ştiinţele Comunicării
1991-1999, cercet. st., Institutul de Teorie Socială, Academia Română

Domenii de specializare şi cercetare: sociologie politică, ştiinţe politice, doctrine politice,

Afilieri profesionale: Membru al Consiliului Naţional al Comisiei Naţionale UNESCO
Membru al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România (2003-2004)
Membru în Consiliul director al Asociaţiei Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului
Membru fondator şi director executiv la Asociaţia „Moştenirea Culturală a Evreilor din România”
Preşedinte al Fundaţiei „Clubul UNESCO- Societate şi cultură”

Limbi străine cunoscute: franceza

PUBLICAŢII
CĂRŢI
România şi capcanele tranziţiei, Editura Diogene, Bucureşti, 1999
Cunoaştere şi acţiune socială, Editura politică, Bucureşti, 1987
Procesul integrării sociale, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983

MANUALE UNIVERSITARE
Fundamentele doctrinelor politice, Editura Universitară, Bucureşti, 2006
Modele politice ale tranziţiei, Editura GEEA, Bucureşti, 2004

STUDII IN VOLUME COLECTIVE Mobilitatea elitelor din Romania în secolul XX (coordonatori: Mihai Dinu Gheorghiu, Mihaita Lupu), Edit Paralela 45, 2008, autor al studiului Cine stabileşte elitele?
Holocaust Memory and Antisemititsm in Central Europe and Eastern Europe, Edit INSHR-EW, 2008 autor al studiului „The Holocaust as subject of Law”
UCDC, Analele Universitatii, seria stiinte politice, 2007, Stanga/dreapta un clivaj depasit in politica?

(Simpozion internaţional), Pogromul de la Iaşi (28-30 iunie 1941) – prologul Holocaustului din România, Edit. Polirom, Iaşi, 2006, autor al studiului Holocaustul din România reflectat în manualele şcolare (1946-1989).
(Simpozion internaţional), Violenţă şi teroare în istoria recentă a României, coautor la studiul Pogromul de la Bucureşti. Oameni şi locuri, Editura Universitară, Bucureşti, 2006.
Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului din România, Raport final, Editura Polirom, Iaşi
Social-democraţia contemporană, între tradiţie şi globalizare, studiul „Social-democraţia în România la început de mileniu”, Editura Mondo Media, Bucureşti 2004
(Simpozion internaţional), Identitatea evreiască şi antisemitismul în Europa centrală şi de sud-est, studiul „Antisemitismul în România şi Ordonanţa de urgenţă 31/2002”, Editura Meta, 2003, Bucureşti

STUDII INTRODUCTIVE
ARTICOLE/STUDII IN REVISTE (DE SPECIALITATE ŞI CULTURALE)

TRADUCERI
COMUNICĂRI/REFERATE SUSŢINUTE LA SESIUNI ŞI SIMPOZIOANE ŞTIINŢIFICE

Evreii mesianici sunt PERSECUTATI in ISRAEL

Evreu Mesianic

“Statul Israel promite libertate religioasă pentru toate religile. Cu toate acestea, în unele oraşe din Israel, israeliţii care cred că Isus e Mesia sunt persecutaţi. Unul dintre aceste oraşe este Arad.” Astfel şi-a început Chris Mitchell, angajat al CNN News Ierusalim,  discursul în legătură cu evenimentele din Arad, Israel. A continuat, „Arad este situat în centrul deşertului Negev, la două ore cu maşina de Ierusalim. Pentru majoritatea de 25,000 de rezidenţi este un loc liniştit. Dar pentru alţii, este un loc al protestelor zilnice şi un loc de hărţuială zilnică. „O sectă ultra-ortodoxă numită Gur, îi hărţuieşte pe majoritatea evreilor mesianici din oraş”.

L-a citat Mitchell pe Yakim Figueros, pastor mesianic din Arad, care declara: „Ne întâlnim la o casă de adunare. Acolo este o intrare foarte strâmtă, ma refer la poartă. Şi astfel această sectă a pus pe doi dintre oamenii ei la uşa clădirii, stând de o parte şi de alta şi blestemându-i pe toţi care intră: „Să-i rămână copiii orfani şi soţia văduvă” şi aşa mai departe. Mitchell a continuat spunând: „Centrul oraşului, unde mulţi pensionari evrei imigranţi se adună,  este un alt centru de hărţuială.”

sursa: Revista Pasi

NU toti evreii sunt rai: Cine sunt Evreii Mesianici
Mesianicii sunt o categorie de evrei sau neevrei care cred ca Yeshua (Iisus) este Mesia (ha Mashiach, fiul lui Dumnezeu).

Mesianicii sunt păstrători ai religiei iudaice, în forma sa scripturală, serbînd Shabbatul (Sabatul sau Sîmbăta;) ca zi de odihnă. Diferența dintre mesianici și evreii creștini o reprezintă tocmai rămînerea primilor lîngă principiile de bază ale iudaismului combinat cu creștinismul primelor secole creștine (credința în Yeshua ha Maschiach, serbarea Shabbatului, serbarea Frîngerii Pîinii – Euharistia, o dietă kosher ș.a.).

În România, Mesianicii sunt prezenți de foarte mulți ani, încă din perioada secolului XIX, în special în mediul rural, cunoscuți și sub alte nume.

Definitie preluata de pe site-ul Comunitatii Evreiesti Mesianice din Romania

Iudaismul Mesianic cum îi arată şi denumirea, are la bază crezul iudaic/evreiesc adică religia iudaică. În cazul nostru, este vorba de un Iudaism care crede şi acceptă că Y’shua (Iisus) este Ha’Mashiach (Mesia) şi Moshia (Salvatorul/Mântuitorul) trimis de Adonay Elohey Yisra’el (Domnul Dumnezeul lui Israel) pentru salvarea din păcat şi pierzare veşnică a omenirii, respectiv a acelora care vor crede în El. Iudaismul Mesianic este religia evreiască de mii de ani care în contextul cultural, lingvistic şi religios îşi exercită credinţa în Mesia lui Elohim (Dumnezeu) trimis prin persoana Fiului Său.
Iudaismul Mesianic a fost practicat de toţi aceia cărora şi prin care a fost promisă venirea Lui, adică, impăraţi, profeţi, judecători… dar practic primii evrei mesianici au fost ucenicii, apostolii şi evreii credincioşi care au crezut în Y’shua (Iisus) în timpul vieţii Sale de pe pământ şi după învierea Lui. Totuşi, în timp, numarul evreilor credincioşi a inceput să scadă şi numărul neevreilor a inceput să crească, pană s-a format “Biserica” neamurilor, care după câteva secole, avea foarte puţine în comun cu practicile, obiceiurile şi cultura evreiască, respectiv Iudaismul, din care practic provenea. Dar în toate timpurile de-alungul istoriei au existat evrei care, în mod personal, au crezut în Y’shua Ha’Mashiach (Iisus Hristos). Iudaismul Mesianic a reapărut pe scena istoriei, începând din anul 1690. Prima Comunitate Evreiască Mesianică legal constituită, după aproape 2000 de ani, a fost în Chişinău, Republica Moldova. Iosef Rabinowitsch a fondat în 1884 „Israeliţii Noului Legământ”, iar de atunci au apărut din ce în ce mai multe Comunităţi Evreieşti Mesianice. In zilele noastre, există Institute Evreieşti Mesianice, unde absolvenţii pot deveni Rabini Mesianici. În Israel există multe Comunităţi Evreieşti Mesianice.

În cadrul credincioşilor evrei în Y’shua (Iisus) deosebim două categorii:
1. evreul “creştin” – este acela care l-a acceptat pe Y’shua (Iisus) ca Mântuitorul şi Domnul său personal şi s-a încadrat într-o Biserică, unde nu îşi mai trăieşte sau practică identitatea iudaică.
2. evreul “mesianic” este acela care îşi păstrează identitatea sa iudaică, crezând în Y’shua (Iisus) şi trăieşte în continuare o viaţă evreiască din punct de vedere religios, lingvistic şi cultural. Comunitatea Evreiască Mesianică este locul unde evreii pot să-şi trăiască/practice crezul în Mesia şi au ocazia să-şi trăiască, respectiv să-şi redescopere identitatea evreiască. Desigur, oricine, indiferent de naţionalitate, este acceptat în aceste comunităţi.

Simbolul iudaismului mesianic consta in unirea din Menorah, simbol iudaic si pestele (ICHTYS), simbol al crestinismului – SIMBOL SINCRETIST